Cum studiem religia în şcoli

Istoricul Oliver Jens Schmitt pune aparent corect punctul pe i în rândurile citate mai sus, cu menţiunea suplimentară că respectivele “cercuri antioccidentale” din cadrul Sfântului Sinod, sprijinite de suficient de multe feţe bisericeşti de la temelia ierarhiei încât să atragă atenţia asupra existenţei unui fenomen mai larg decât s-ar părea prima facie, nu au un cuvânt decisiv de spus în prezent, oricât de anevoioasă ar fi delimitarea de ele. Din momentul respingerii referendumului pentru familie prin neparticiparea masivă a populaţiei adulte în 2018, BOR, deşi încă puternică, se află într-un recul simbolic evident, pe care doar mişcările de trupe ale partidului AUR o ţine la limita scufundării în abisul irelevanţei în centrele urbane medii şi mari.

După scandalurile generate de membrii ai clerului precum Cristian Pomohaci, Corneliu Onilă în ultimul deceniu, de investigaţiile financiare ale jurnaliştilor de la Recorder, sau de declaraţiile anti-UE ale ÎP Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, din ce în ce mai răstite în ultimul interval, este limpede că BOR se află într-o scindare internă, pe care cearta din prima jumătate a anului 2023, desfăşurată între cei care doresc un calendar pascal comun tuturor familiilor creştine europene şi adepţii tradiţiei ortodoxe naţionale, nu a făcut altceva decât s-o sublinieze până la a deveni un fapt evident. Dincolo de zavistia între pro- şi anti-occidentalişti în BOR, minorii din România studiază materia Religia în şcoli începând cu clasa pregătitoare până dincolo de împlinirea vârstei majoratului, în clasa a XII-a.

Ce învaţă elevii patriei la materia Religie, ivită ca emblema morală a vechimii strămoşeşti după 1989 din spuma mărilor anticomuniste, secate până atunci în România? În principiu, conform programelor şcolare şi a manualelor acceptate de Ministerul Educaţiei, religia ortodoxă, cu sumare trimiteri la alte culte creştine şi religii practicate peste tot în lume. Catehizarea ortodoxă este în concret o formă de propagandă religioasă a BOR, în numele naţiunii române şi a tradiţiei locale, ambele prezentate nebulos şi întortocheat. În realitate, de prea multă vreme, încă de la jumătatea anilor 1990, ora de Religie în şcolile româneşti este departe de a avea cuantumul de fanatism şi îndoctrinare de care unele spirite laice, aflate în plină dominaţie generală a secularismului în societate, o acuză furibund în tot felul de contexte suprainterpretate, clădite din argumente reducţioniste. În afara unor crâmpeie de seriozitate religioasă, dublată de o verticalitate lipsită de empatie pentru puterile spirituale ale elevului român, caz în care cadrul didactic trece de fanatic, lunatic şi se acoperă de reclamaţii din partea părinţilor şi a elevilor, cei mai mulţi profesori de Religie au lăsat de mult garda jos. Sunt profesori cool cu care au loc ieşiri în Săptămâna altfel sau diriginţi de treabă la liceu, profesori care dau note maxime cu uşurinţă şi se feresc să supere pe cineva.

În loc de curăţare duhovnicească şi idealul educaţional naţional-creştin, cum încă mai visează utopic facţiunea antioccidentală din BOR, la rândul ei marcată de culpe şi pete indelebile, ora de religie este socotită ca un opţional ce ar putea fi interesant, dacă profesorul ar fi în stare să problematizeze simpatic la liceu, să se joace inteligent la gimnaziu şi să relateze poveşti didactice cu mesaj religios aluziv la clasele primare. Punctul de echilibru dintre studiile religioase şi divertisment este dificil de atins şi peste măsură de absurd în sine. Religia nu are misiunea de a distra prin definiţie. Coroborat cu toate acestea, numărul de profesori harismatici în sens pedagogic, înzestraţi cu temeinice cunoştinţe de specialitate, pe deasupra fermecători şi cumsecade ca oameni în viaţa de toate zilele, este la o zecime de procent luat din tot sistemul de învăţământ românesc, indiferent de disciplină şcolară, nivel şi profil. Cum să pretindem atâtea virtuţi pe fondul unei neputinţe structurale nu numai a profesorilor de Religie din România?

Cu toate acestea, exact acest fenomen paradoxal, şocant şi deranjant este cel cu care ne confruntăm. Religia face parte şi în actuala lege a învăţământului, promulgată în iulie 2023, din planurile-cadru şi din trunchiul comun (cf. Art. 86, 87 din Legea învăţământului preuniversitar Nr. 198/2023). Ca o derogare de la lege, elevii se pot retrage şi înscrie la loc oricând de la Religie, pe considerente personale ale acestoria sau ale părinţilor, oscilând între îmbrăţişarea unei alte confesiuni creştine şi a unei alte religii până la forme de agnosticism cunoscute de secole. Studiem sau nu religia ca urmare a completării unei cereri anuale din partea părintelui sau a elevului major, care îşi decid prin plebiscit educaţional apartanenţa la religia ortodoxă. Prin urmare, materia Religie face şi nu face parte din materiile şcolare obligatorii în acelaşi timp. Atât forurile superioare ale BOR, care anual acordă avizul de cult profesorilor de Religie, cât şi Ministerul Educaţiei menţin vie această nestatornicie contradictorie, fără ca una din părţi să aibă încă acea pondere determinantă care ar înclina decisiv talerele balanţei. Totuşi, indiferent de diviziunile imanente BOR-ului, faptul că profesorii de Religie au fost o prezenţă salutară în anii 1990 pentru ca trei decenii mai târziu să ajungă să fie lăsaţi fără protecţie înaltă în faţa sensibilităţii (anti)religioase libere a societăţii româneşti pledează pentru o tendinţă de laicizare pronunţată. De ce nu are loc ruptura decisivă? De ce încă se tărăgănează o situaţie ambiguă pe fond? (Articol preluat de pe platforma Contributors)