Curajul Emiliei Şercan sau despre David şi Goliat

Faptele din dosarul confruntării dintre Emilia Şercan şi o parte a autorităţilor centrale ale statului român (primul ministru, ministrul de interne şi şeful poliţiei române) în jurul plagiatului comis de Nicolae-Ionel Ciucă şi demascat de ziaristă sunt prea bine cunoscute pentru a le mai prezenta, fie şi rezumativ. Mă mulţumesc să îmi declar deschis şi explicit admiraţia şi preţuirea pentru doamna Şercan şi dispreţul pentru cei trei „bărbaţi de stat”. Povestea biblică pe care am evocat‑o în titlu se potriveşte de minune situaţiei de faţă. Pietricica aruncată cu dibăcie şi eficacitate de neînfricata doamnă va doborî până la urmă, mai devreme sau mai târziu, colosul cu picioarele de lut al „virilei” conspiraţii a „internelor” guvernamentale româneşti. Căci, la fel cum tânărul păstor David l‑a doborât şi l‑a ucis pe uriaşul filistean Goliat, d‑na Şercan va birui, căci Domnul iubeşte dreptatea şi trimite la timp eroii potriviţi, ca să scoată la liman poporul ales. Oricum ar fi, d‑na Emilia Şercan şi‑a asigurat un loc de cinste în istoria jurnalismului în România, pe când numele netrebnicilor „bărbaţi politici” se vor pierde în obscuritatea nimicniciei care i‑a generat.

Primul ministru Nicolae-Ionel Ciucă, devenit între timp şi şef de partid, este, probabil, în jungla pestilenţială a politicii româneşti, un personaj relativ onest şi un manager capabil. Biografia lui îl recomandă drept unul dintre puţinii generali ai armatei române de azi care îşi merită gradul. În orice caz, personajul este alcătuit din altă plămadă decât alţi doi plagiatori „celebri”, doborâţi de doamna Şercan: un fost prim-ministru găunos şi locvace şi un maimuţoi agramat şi general „pe puncte”, fost ministru şi şef de partid, devenit nemuritor prin ciocoismul său, care a produs moartea unui tânăr poliţist din escortă. Totuşi, puternica suspiciune de plagiat ar trebui să‑l determine pe dl. Ciucă să renunţe la demnitatea de prim‑ministru. Furtul intelectual nu este un fel de „gentleman delict”, ci este o infracţiune gravă, infamantă şi dezonorantă. Argumentul că aţi respectat normele şi cutumele în vigoare la data susţinerii tezei este pueril şi ridicol. Până şi cel mai prizărit elev al unui liceu de cartier ştie că însuşirea unor fragmente, mai mari sau mai mici, fără delimitarea prin ghilimele şi indicarea sursei, se numeşte copiat şi se penalizează. Invocând un asemenea argument, doriţi de fapt să spuneţi altceva, şi anume că practica copierii este, în mediile dumneavoastră „academice”, atât de răspândită, încât ar fi nedrept ca tocmai d‑voastră să plătiţi toate oalele sparte! Aşa o fi! Numai că un găinar oarecare, prins la coteţul de orătănii al vecinului, scapă cu câteva scatoalce şi şuturi în fund. De la domnul primar şi de la domnul şef de post avem însă alte pretenţii!

Pe de altă parte, nimeni nu este de neînlocuit şi nimeni nu se poate situa deasupra legii. Un vechi adagiu latin spune că legea este dură, dar este lege („Dura lex, sed lex!”). Credinţa în supremaţia legii era larg împărtăşită în societatea romană, asigurându‑i perpetuitatea şi atractivitatea civilizatoare. Dacă generalii şi politicienii de astăzi ar mai fi studiat la şcoală, cât de cât, cultura antică, ar fi auzit şi ei de păţania lui Marcus Tullius Cicero. Marele gânditor şi om politic roman a trebuit să plece în exil (cea mai cumplită pedeapsă pentru un roman!) la terminarea mandatului său de consul, „doar” pentru vina că, pentru a salva patria, a eludat procedura judiciară, ordonând eliminarea în regim de urgenţă a unui conspirator primejdios precum Catilina. O, tempora, o mores!

Domnule Nicolae Ciucă, dacă vreţi să vă salvaţi onoarea, ca un militar onest, după cum vă cred mulţi români, retrăgeţi‑vă în mediocritatea d-voastră de soldat credincios şi întoarceţi‑vă la biroul d-voastră de ofiţer loial patriei, aşteptând să primiţi ordinele legale şi legitime. Lăsaţi destinele ţării pe mâinile altcuiva mai deştept, mai educat şi cel puţin la fel de patriot ca d‑voastră. Cu toată „fidelitatea” cu care vă iluzionaţi că vă sprijină „sistemul”, adică şleahta trepăduşilor care se cred chemaţi la datorie de „Dumnezeul patriei” sau de „interesul public” (preşedinţi, miniştri de interne, şefi ai poliţiei, ipochimeni parlamentari şi de partid, toată fauna de „moderatori”‑mercenari etc.), nu veţi reuşi să învingeţi cerbicia ziaristei şi profesoarei de jurnalism Emilia Şercan. Doamna este, dacă nu v‑aţi dat încă seama, o forţă uriaşă. Nu îi puteţi rezista şi nu i‑aţi putea închide gura decât prin crimă, plătind, eventual, un ucigaş profesionist! Numai că, slavă Domnului, noi, românii, nu suntem un fel de mujici la cheremul şi pe moşia vreunui putin băştinaş, care poate porunci anihilarea oricăruia dintre noi. Ar trebui să vă daţi seama că poporul elector nu este la noi atât de ieftin cum vă imaginaţi. Niciun „interes superior de stat” nu poate prevala faţă de adevărul şi dreptatea individului onest şi liber, într‑o ţară liberă. Şi apoi, vă puteţi închipui, rogu-vă, pe unul din puţinii mareşali ai României, un Averescu, un Prezan sau un Antonescu, ordonând sau acceptând tacit să i se pună pumnul în gură unei firave ziariste?!

Într‑o ţară europeană democratică de‑adevăratelea, să spunem Islanda sau Danemarca, scandalul s‑ar fi terminat simplu şi rapid, prin demisia primului ministru plagiator, a lacheului de ministru de interne şi a ţucălarului de şef al poliţiei! Domnilor, v‑aţi pus împotriva cui nu trebuia, a cuiva care vă va face felul. În fragilitatea ei de femeie, d-na Şercan este un cavaler „fără frică şi prihană”, care vă va doborî ruşinos din şa, „războinici” cu săbii de tinichea şi coifuri de carton, cu toate masteratele şi doctoratele voastre măsluite, cu toate stelele voastre de generali „la apelul de seară” şi cu toate decoraţiile voastre de doi bani. Amicii şi aliaţii noştri de la Washington vor trebui să îşi găsească alţi piloni în naţiunea valahică.

Îşi mai aduce oare cineva aminte de purtătorul orgoliosului nume de Karl-Theodor Freiherr von und zu Guttenberg, membru al marii aristocraţii teutone, cu strămoşi de pe vremea cruciadelor? Politician foarte apreciat, de mai multe ori ministru în guvernul federal, von Guttenberg era omul de încredere şi fusese deja în mod informal desemnat de către doamna Angela Merkel drept succesor în partid. Ministru al apărării în funcţie, a trebuit să demisioneze şi să renunţe în mod lamentabil la o carieră politică strălucitoare, prin 2011, după ce ziariştii au dovedit că îşi plagiase o mare parte din lucrarea de doctorat. Nici o săptămână nu au durat eforturile doamnei cancelar Merkel de a‑şi salva ucenicul succesor! I‑o fi plâns cineva de milă? A intrat oare Germania în criză de politicieni capabili şi devotaţi?

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi