De ce mă ocup cu literatura?

Scrisul îţi aduce bucuria câtorva clipe de graţie, când pluteşti în spaţii celeste, dar este şi o damnare. Scrisul are partea lui de mister fericit, dar te şi însingurează şi îţi cere mari sacrificii. Te vămuieşte în primul rând pe tine, dar îi sacrifici şi pe cei din jurul tău – soţie, copii, prieteni. Iar dacă te înconjoară oameni înţelegători, eşti oarecum salvat, rămâi numai cu remuşcările, aşa ca bătrânul savant din „Fragii sălbatici”, vechiul film al lui Ingmar Bergman. Însă, dacă te cuprinde patima scrisului într-un mediu ostil, vai de tine! E o tragedie!

Din acest punct de vedere, mă detaşam în acel articol, ba chiar îmi exprimam sila, faţă de cei care fac literatură ca o distracţie, un hobby împotriva plictiselii – îţi place într-o zi şi în alta nu, aşa cum îţi plac nişte sandale azi, iar mâine le laşi uitate în dulap. Ăştia-s „scriitorii temporari”. Nu am nimic cu aceştia – fiecare are dreptul să scrie literatură. Mai mult, am convingerea că orice om trecut prin ceva şcoli şi inteligent poate scrie poezie sau un roman. Mulţi chiar o fac. Cred că viitorul, în ritmul stahanovist în care se desfăşoară acum lucrurile, e acesta: ai învăţat alfabetul, poţi fi literat! În ritmul ăsta de „mahalagism literar” vor începe să scrie romane şi preşcolarii. Şi să ne amintim de o vorbă a lui Sancho Panza: „Bun venit, năpastă, dacă vii singură”. Vreau să spun că după cum se insinuează mieros, dar asfixiant, corectitudinea politică, va veni şi altă năpastă. Criticii literari români ai viitorului este posibil să egalizeze în cuget şi simţiri pe Radu Aldulescu, bunăoară, cu o pixereasă de romane telenovelistice, pe extraordinarul Cristian Fulaş, autor aproape necunoscut, cu vreun teleast care se apucă din plictiseală de literatură, pe Emil Brumaru cu un epigramist cu nume de ceafă de porc la cuptor, trăitor tot în Ieşul nostru cel urgisât, creator de asociaţie literară şi care face săli pline de cititori. Asta-i, frate! Aşa a fost dintotdeauna. Pe vremea lui Puşkin şi Lermontov erau mai „prizaţi” autorii de mistere în genul lui Eugène Sue, iar pe timpul lui Eminescu insignifiantul Petrino făcea furori între cucoane cititoare „ambetate”.

Pot să spun că m-a mânat ideea scrisului încă din copilărie. Prin clasa a VIII-a, profesoara mea de matematică, doamna Zvorişteanu, citindu-mi o compunere pe temă liberă, mi-a spus că am talent şi că trebuie să merg pe linia asta. La fel mi-a zis şi doamna Tărăntuş, profesoara de limba română. Prin toate şcolile prin care am trecut, o să râdeţi, am fost îndrăgostit de profesoarele de română. Mai târziu mi-am dat seama că, de fapt, eram îndrăgostit de literatură. Am scris mereu, dar nu arătam nimănui ce scriu. La cenacluri nu am prea mers din acelaşi sentiment de ruşine amestecat cu teamă. Dar şi teama intră în legile omeneşti. Federico Fellini spune undeva că „un om fără teamă este un prost”.

Vreau să mai spun că, scriind literatură, nu mă interesează deloc faima. Faimos este Becali sau cei care apar seară de seară pe ecrane, plătiţi cu jdemii de euro, tratând subiectele la modă, cei care plac „canaliei de uliţi”, cum spunea Poetul. Iar în lumea literară, ca să fii faimos, trebuie să faci, de pildă, precum Dinescu: să vii cu taraful în direct, să pârpăleşti mici la grătar şi să dai vin de butuc (am băut şi eu odată „Vinul lui Dinescu” – un vin tare prost) la lansări de carte. Mersi, nu vreau aşa ceva. Vreau doar să fiu citit. Asta da. În rest trăiesc destul de retras, nu frecventez lumea literară, nu mă interesează premiile, iar târgurile de carte, lansările de carte le consider ca un rău necesar. Na! Am spus-o! Sper să nu citească vreun editor de-al meu ceea ce am spus aici. Am câţiva prieteni scriitori în mijlocul cărora mă simt bine, atât. Cultiv doar familia şi relaţiile de familie şi pe oamenii în mijlocul cărora trăiesc, oameni care nici nu prea ştiu cu ce mă ocup, ştiu doar că sunt „ăla care scrie la ziar”.

Trebuie să spun în acest context că mi-e silă şi mi-e scârbă de discutat politică. Mi-e silă de milioanele de Mitici care trăncănesc zi de zi despre politică, că mă îngrozeşte presa care împuşcă cu gloanţe oarbe despre politică, ca un subofiţer nebun care trage în toate părţile, fără ţintă, cu idei sărace sau aiuristice, fără orizont, doar pentru defulare, că mi-e silă să-mi fac faimă şi să adun like-uri pe Facebook cu subiecte pe teme politice, cum fac atâţia.

Îmi dau seama că tinerii care vor citi aici pot să reacţioneze negativ. Ei sunt mai reactivi, sângele le circulă mai impetuos prin vine. Din ´90 încoace am scris mereu despre politică, m-am zbătut, am sperat şi… nimic. Totul e ca-n bancul acela cu evreul care s-a rugat la Zidul Plângerii vreme de 60 de ani. O reporteriţă îl abordează pentru a-i lua un interviu. „De când veniţi la Zidul Plângerii?”. „Aproximativ de 60 de ani”. „De 60 ani! Şi pentru ce vă rugaţi?”. „Mă rog ca evreii, creştinii şi musulmanii să trăiască în pace. Mă rog să nu mai fie războaie şi să dispară ura dintre oameni. Mă rog să nu mai fie foamete nicăieri în lume …”. „Şi ce simţiţi după 60 de ani?”. „Parcă aş vorbi la pereţi”. Lăsând gluma la o parte, aş spune, în concluzie, că în politica noastră soluţiile sunt numai două: 1. mersul la vot. 2. ieşitul în stradă. Restul e gâlceavă stupidă de semidocţi şi sfertodocţi şi ţopenie tupeistă feisbuchistă. Aşa că, parafrazându-l pe Eminescu, aş spune în încheiere: Eu rămân ce-am fost – literat.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist