De ce partidele naţional populiste sunt pe val?

Cine a urmărit anul trecut Turului Franţei la Ciclism, care a debutat cu trei etape în Olanda, a putut vedea în cîteva rînduri atunci cînd se transmitea din elicopter un HELP înscris pe cîteva cîmpuri. Era un semnal al fermierilor olandezi disperaţi (au fost chiar şi sinucideri) împotriva unui demers concertat al guvernului condus, încă din 2010, de Mark Rutte, de a reduce emisiile de azot prin reducerea drastică a numărului de animale şi prin cumpărarea a mii de ferme, care le periclitează efectiv existenţa. Au fost evident şi proteste împotriva cărora s-a acţionat uneori destul de dur, nu doar cu forţe de poliţie ci şi cu militari. Însă, trei ani şi jumătate de demonstraţii ale fermierilor împotriva politicii ecologiste tehnocrate au culminat, iată, cu o victorie electorală într-una dintre dintre marile naţiuni agricole ale lumii. La alegerile parlamentare din martie BBB, Partidul Fermierilor Cetăţeni, înfiinţat în 2019, a obţinut aproximativ 20% din voturi în cele 12 provincii din Olanda fiind pe cale să devină cel mai important grup politic din Camera Superioară a Parlamentului. Cu toate astea, în ciuda eşecului electoral, guvernul Rutte care urmăreşte la linie obsesiva agendă climatică de la Davos, a decretat arogant după alegeri că obiectivele sale sunt „sacre”, nimic nu se va schimba în viitor, spune Eva Vlaardingerbroek, scriitoare şi activistă politică olandeză, într-o discuţie pe podcastul The Spectator.

Previzibil, pentru BBC, The Guardian şi marea majoritate a mass media tradiţionale occidentale, inclusiv cele din Olanda, partidul fermierilor olandezi este o formaţiune de extremă dreapta, populistă, anti-UE, anti-imigraţie. La fel ca în Canada în cazul protestului transportatorilor, mass media tradiţionale, ca mai peste tot în Occident ferm integrate în establishment, au fost ostile faţă de fermieri. Există în general un set de etichete standard utilizate ori de cîte ori apare un partid care se abate de la linia corect politică: naţionalism, suveranism, fascism. Decretînd sentenţios că toate aceste mişcări sunt o mare ameninţare la adresa democraţiei. De pildă, acelaşi cor mediatic şi politic pan-occidental s-a grăbit să ne avertizeze că alegerea Giorgiei Meloni ca prim ministru în Italia este o adevărată catastrofă, un atac grav la democraţie, o resurgitare a fascismului în inima Europei, acuze care s-au dovedit complet nefondate.

Atacul la democraţie este un leitmotiv al discursului public, pe ambele maluri ale Atalanticului. Chiar rezistenţa la globalism este asimilată cu un atac la democraţie. În „Against the World”, istoricul Tara Zahra, argumentează că rezistenţa la globalism şi globalizare a fost cea care a slăbit democraţiile fragile ale Europei în perioada interbelică şi că, în mod similar, anxietatea faţă de globalizare alimentează politicile antidemocratice în Statele Unite şi Europa şi ascensiunea din prezent a autoritarismului. Mesajul general, pe linia Davosului fiind acela că naţionalismul este un lucru rău şi că pluteşte spectrul fascismului dacă se va întoarce spatele comerţului liber şi migraţiei fără restricţii. Numai că devărata lecţie de desprins analiza tumultuoşilor ani interbelici, scrie Mark Mazower în Foreign Affairs, care contrazice teza Tarei Zahra susţinînd, din contra, că naţionalismul a stat la baza consolidării democraţiei după 1945, este cu totul alta. Aceea că politicienii trebuie să înţeleagă „necesitatea unei conduceri naţionale strategice”. „Astăzi, datorită în mare măsură deceniilor de globalizare, politicienii au renunţat la această înţelegere a responsabilităţii lor şi au cedat puterea lor băncilor centrale, curţilor constituţionale şi sectorului privat. Ultimul lucru de care societăţile au nevoie în acest moment este să li se spună că democraţia, acum sau în trecut, depinde de globalizare”. Răspunsul din spaţiile politic şi mediatic occidentale faţă de mişcări ca aceea a fermierilor olandezi a fost unul simplist, cu etichete depreciative, care eludează o nouă realitate politică. Ne aflăm în cu totul altă paradigmă pentru competiţia politică, nu mai avem una între ceea ce tradiţional numeam Stînga şi Dreapta, care în principal se ducea pe tărîm economic şi în care acuzele de corupţie jucau şi ele un rol important. Este centrată pe o competiţie preponderent culturală între noi formaţiuni, ce pot fi descrise generic drept „naţional populiste”, care încearcă să capitalizeze frustrările grosului populaţiei faţă de elitele (cu o pondere de pînă în 15 procente din totalul populaţiei) care controlează partidele tradiţionale de stînga sau dreapta şi mai toate pîrghiile administrative din stat.

O bună parte a populaţiei a devenit în paralel tot mai sceptică chiar faţă de ideea de democraţie. Se întreabă în ce măsură mai contează astăzi alegerile? Este o întrebare legitimă în privinţa UE unde capacitatea alegătorilor din statele membre de a influenţa deciziile politice s-a diminuat masiv în condiţiile în care în marea lor majoritate acestea sunt luate la Bruxelles. Vedem deja că în tot spaţiul occidental alegerile au devenit tot mai puţin relevante. La nivel naţional puterea reală este în mîinile aşa numitei „clase administrative”, adică birocraţia din ministere, agenţii, structurile de forţă din stat. În timp ce la nivelul Uniunii Europene o uriaşă birocraţie cu zeci de mii funcţionari emite o mare parte a deciziilor obligatorii pentru statele membre. De unde şi frustrarea care alimentează curentele naţional populiste care dacă nu militează deschis pentru ieşirea din Uniune (variantă nu tocmai agreată substanţial de electorat) se pronunţă pentru o creştere a rolului guvernelor naţionale în relaţia cu Bruxelles-ul. Este vorba de o realiniere politică amplă care va continua în anii următori. O clasă conducătoare globalizată şi din ce în ce mai radicalizată ideologic a pierdut contactul cu milioane de oameni care consideră că vocea şi valorile sale sunt ignorate. Astăzi, practic în toate democraţiile occidentale există o „noua elită” dominantă. Toate instituţiile, nu doar cele politice, ci şi mass media, industriile creative, instituţiile culturale, universităţile, şcolile sunt acum sub controlul acestei noi elite care, spune într-un dialog recent pe Triggernometry profesorul de sociologie britanic Matthew Goodwin, „au valori care sunt foarte diferite de valorile pe care le au majoritatea conaţionalilor lor”. În acest context politic au apărut „naţional populiştii care dau prioritate culturii şi intereselor naţiunii şi promit să dea glas unui popor care simte că a fost neglijat, chiar dispreţuit, de nişte elite îndepărtate şi adesea corupte” scriau Roger Eatwell şi Matthew Goodwin într-un volum din 2018, „National Populism: The Revolt Against Liberal Democracy”. Autorii susţin că acest fenomen i-a luat pe mulţi prin surprindere, alegerea lui Trump din 2016 şi Brexitul fiind două şocuri majore, deşi era de aşteptat datorită schimbărilor istorice din ultimele decenii în politică, cultură şi economie. Chiar şi aşa s-a crezut că va fi un fenomen tranzitoriu însă tot ceea ce a urmat, de pildă alegerile de anul trecut din Franţa, Suedia, Spania, Portugalia, Italia, Ungaria, a marcat un nivel record de susţinere pentru partidele naţional populiste din Europa. Unele au ajuns la guvernare, ca în Italia şi Suedia, în Spania sunt considerate favorite la alegerile parlamentare din acest an iar în Olanda partidul fermierilor a produs în martie un adevărat şoc electoral.

E adevărat că aceste mişcări reprezintă o provocare majoră pentru liberalism, în special în forma sa radicală de progresism. De unde şi ostilitatea şi maniera depreciativă cu care sunt privite la nivelul establishment-ului. De pildă, promotorii Brexitului erau caracterizaţi drept nişte stupizi muncitori albi în vîrstă incapabili să înţeleagă „minunile integrării Europene şi imigraţiei”. Sunt însă tuşe simpliste. Aceste mişcări nu sunt în general anti-democratice şi au o componenţă sociologică mult mai diversă. „Ele pun sub semnul întrebării modul în care elitele au devenit din ce în ce mai izolate de vieţile şi preocupările oamenilor obişnuiţi”, explică Eatwell şi Goodwin. „Pun sub semnul întrebării erodarea statului-naţiune, pe care îl consideră singura construcţie care s-a dovedit a fi capabilă să ne organizeze viaţa politică şi socială. Pun sub semnul întrebării capacitatea societăţilor occidentale de a absorbi rapid ratele de imigraţie şi de „hiper-modificare etnică” care sunt în mare parte fără precedent în istoria civilizaţiei moderne.” Şi bineînţeles acuză impactul negativ al globalizării.

În cadrul unei conferinţe din 2013 profesorul Dani Rodrik a enunţat „Paradoxul Globalizării” ilustrat prin ceea ce el a numit „Trilema Globalizării”: „ţările nu pot avea suveranitate naţională, hiperglobalizare (care dă prioritate marilor fluxuri de afaceri şi corporaţiilor în detrimentul comunităţilor naţionale) şi democraţie; ele pot alege doar două din cele trei”. Pentru mulţi economişti, spunea el, „o piaţă este doar o piaţă”. Totuşi, acest lucru este doar o parte din adevăr. „Pieţele transnaţionale creează o serie de posibilităţi benefice pentru comerţ, dar pot, de asemenea, să submineze normele, reglementările şi practicile instituţionale interne acceptate la nivel naţional”.

Realitatea politică din deceniul care a urmat avea să-i dea în parte dreptate lui Rodrik cu observaţia, pe de o parte, că impactul şi consecinţele globalizării s-au dovedit mult mai grave în plan social şi mai semnificative în plan politic şi, pe de alta, că ideea că ar fi posibil binomul hiper-globalizare – democraţia nu are nici o bază în realitate. Globalizarea, inclusiv în formatul regional reprezentat de UE, poate exista doar într-un context post-democratic. Toate aceste evoluţii au avut un important impact politic. Partidele din categoria Dreptei tradiţionale care nu s-au adaptat noilor condiţii se văd contestate de noile formaţiuni din categoria naţional populiştilor, cu o agendă ideologică semnificativ diferită, care exploatează legăturile serios avariate dintre partidele tradiţionale şi electoratul pe care acestea se bazau în trecut. Rezultatul este un climat politic volatil, fragmentat, haotic. Partidele tradiţionale, de stînga sau de dreapta, care s-au aflat alternativ timp de zeci de ani la guvernare au ajuns să se chinuie să treacă pragul electoral.

Dacă ne uităm la Republicanii din America de astăzi, la partidul Giorgiei Meloni din Italia, dacă ne uităm la ce se întîmplă în Franţa sau în Suedia, vedem cum natura politicii conservatoare se schimbă. Conservatori de astăzi au înţeles că nu pot oferi pur şi simplu un stat minimal, că lumea a evoluat, că a sosit momentul să pledeze pentru un stat activ, care poate interveni în economie pentru a face lucrurile mai echitabile, mai sceptic faţă de marile corporaţii între care multe, mai ales după momentul 2008 au adoptat retorica „woke” (bune exemple sunt Disney sau foarte recent, Bud Light), şi care sunt mult mai rezervate în ceea ce priveşte globalizarea. (Articol publicat şi pe platforma Cursdeguvernare.ro)

Alexandru LĂZESCU

Publicitate și alte recomandări video