De la Taras Bulba, la Farfuridi

În vremurile acestea îngrozitoare vă recomand să citiţi sau să recitiţi „Taras Bulba” de Gogol, o adevărată epopee despre viaţa cazacilor zaporojeni, cei mai viteji dintre viteji, care luptă atât împotriva invaziei poloneze, cât şi a hoardelor tătare… E o poveste deopotrivă tragică şi pitorească, punctată pe alocuri cu multă ironie specific gogoliană, când dulce, când amară, în care toţi cei trei eroi principali ai cărţii mor. După cum mor şi mulţi dintre cazacii zaporojeni apărându-şi glia strămoşească. Mai întâi moare fiul mai mare al lui Bulba, Ostap, care e capturat de polonezi şi tras pe roată la Varşovia. Taras asistă privind încrâncenat la moartea sa. Ostap nu scoate nici un sunet pe eşafod, deşi e ars cu fier roşu de călău şi i se smulg de pe trup cu cleşti bucăţi de carne, strigă abia atunci când îşi dă sufletul: „Slavă Ucrainei!”

Moare apoi şi fiul său mai mic, Andriy, cel care îndrăgostindu-se de fiica guvernatorului din Dubno, oraş asediat de cazaci, îşi trădează camarazii de arme trecând de partea polonezilor. Taras Bulba nu-l iartă şi-l omoară cu mâna lui pe câmpul de luptă, zicând: „Eu te-am făcut, eu te omor.”

Dar moare şi el, fiind capturat de polonezi, în timp ce se întorsese din drum să-şi recupereze luleaua căzută sub copitele cailor, lulea pe care nu voia s-o lase cu nici un chip în mâna leşilor. Polonezii îl capturează, îl leagă de un copac şi-i dau foc. Taras Bulba moare ars de viu, strigând prin flăcări: „Slavă Ucrainei!”

Povestea aceasta ne citea tata în copilărie, în serile de iarnă, când crivăţul vâjâia afară, făcând să se zgâlţâie geamurile şi fiind gata-gata să dărâme hornul. Ne citea şi Poveştile şi povestirile lui Creangă, trecând de la Povestea lui Harap-Alb, la „Serile în cătunul Dikanka” sau „Mirgorod”. Plângeam şi râdeam trăind scenele din carte, apoi hohotind de râs ieşeam îmbrăcaţi sumar să înfruntăm viscolul de-afară…

De atunci Gogol şi Creangă au rămas ca nişte făclii vii în memoria mea. Mă întorc de fiecare dată la scrisul lor când simt o apăsare grea pe suflet.

Dar iată şi un scurt fragment înduioşător din Taras Bulba: „Noaptea de-abia întunecase cerul, dar Bulba avea obiceiul să se culce de cu ziuă. Se tolăni pe covor şi se înveli cu un cojoc de oaie, pentru că aerul nopţii era răcoros şi pentru că lui Bulba îi plăcea să se învelească mai călduros când era acasă. Numai biata mamă nu închise ochii. Ghemuită la căpătâiul copiilor ei iubiţi, care dormeau unul lângă altul, le pieptăna pletele tinere, neastâmpărate şi ciufulite, umezindu-le cu lacrimile ei; îşi privea fiii cu toată fiinţa, cu toate simţămintele ei; întreaga ei făptură era numai ochi, şi ochii aceştia nu se puteau sătura uitându-se la dânşii.” Ca orice mamă, veghindu-şi copiii, soţia lui Bulba simte că n-o să-i mai revadă niciodată.

***

În romanul Un secol în ceaţă, apărut la sfârşitul lui 2021 la Polirom, Matei Vişniec are un episod halucinant legat de funeraliile lui Aragon, al cărui trup neînsufleţit aşezat într-un sicriu somptuos, acoperit de un adevărat munte de coroane mortuare, fusese depus, în semn de omagiu, în holul imens (de 1000 de metri pătraţi) al sediului Partidului Comunist Francez. Asta s-a întâmplat pe 27 decembrie 1982, la Paris. Menţionez că Louis Aragon a fost unul din promotorii dadaismului şi suprarealismului, fapt care nu l-a împiedicat să devină membru activ al Partidului Comunist Francez. A fost unul dintre scriitorii care l-au adulat pe Stalin şi i-a dedicat nenumărate poeme. Aragon a scris şi poezii în care proslăvea NKVD-ul.

În 1982, când poetul a murit, mişcarea comunistă în Franţa era încă foarte puternică. Francezii credeau cu sinceritate în comunism, trecându-i cu vederea toate ororile. Ei, bine, în romanul lui Matei Vişniec, la funerarii participă şi un personaj feminin, Yana, fiica unor refugiaţi ruşi, care au îndurat GULAG-ul. Yana urăşte comunismul la modul visceral şi nu înţelege adulaţia francezilor faţă de Marx, Lenin sau Stalin. Are oroare şi de biografia lui Aragon. Ea nu poate să înţeleagă cum un om înzestrat cu un astfel de har, fără să fie obligat de nimeni, i-a putut dedica ode lui Stalin. De aceea vrea să vadă creierul lui Aragon şi rămâne ascunsă în apropierea sicriului în care se afla trupul neînsufleţit al lui Aragon, ieşind noaptea din ascunzişul ei pentru a-i decupa calota craniană. Yana trăieşte o mare dezamăgire. Ea ar fi vrut să descopere studiind creierul lui Aragon semnele unei tumori cerebrale, care ar fi explicat într-un fel adulaţia faţă de Stalin. Dar creierul lui Aragon e a unui om perfect normal. Ea se află într-o dilemă din care nu va putea ieşi uşor. „Ce au oare în cap umanoizii capabili să scrie în acelaşi timp tulburătoare poeme de dragoste şi să justifice crimele unui dictator?” se întreabă Yana. De cele mai multe ori însă, „anormalitatea iese din creierele normale” şi acesta este un paradox al istoriei şi al modului de manifestare al fiinţei umane, spune unul din personajele lui Vişniec.

Paragraful acesta mi-a venit în minte atunci când am urmărit recent la buletinul de ştiri o secvenţă cu Becali. Şi Becali ar vrea să afle ce se petrece în creierul lui atunci când se gândeşte la eternitate. Magnatul a spus că nu-l mai preocupă viaţa, ci doar moartea. Că nu-l interesează palatul şi bogăţia pe care a adunat-o. El ştie că totul va rămâne aici şi că va pleca cu mâinile goale dincolo. Pentru a se putea obişnui cu moartea, Becali s-a gândit să-şi petreacă restul zilelor dormind într-un sicriu cât mai simplu. Întins acolo, va medita la nimicnicia omului, la Dumnezeu şi la efemeritatea lumii.

***

Cineva spunea că Farfuridi este întruchiparea imbecilităţii pure. A imbecilizării masei reprezentată de un singur individ. În acest sens aria lui Farfuridi din Actul Trei al „Scrisorii pierdute” e demenţială. Conţine nişte sonuri din Simfonia a noua al lui Beethoven, ascultată de pe un disc dat cu glaspapir ce se învârte în gol.

Înainte însă a-i da cuvântul acestui personaj construit din sonuri grave, dar mai cu seamă ascuţite, ce-ţi perforează auzul, să prezentăm şi cadrul în care se desfăşoară scena. Cadrul e fastuos, baroc. În deplină neconcordanţă cu inconsistenţa aproape eterică a personajelor: „Teatrul – precizează meticulosul Caragiale – înfăţişează sala cea mare a pretoriului primăriei, un fel de exagon din care se văd trei laturi. Trei uşi în fund; cea din mijloc dă în coridorul de intrare; pe cea din dreapta se citeşte: Ofiţer ţivil; pe cea din stânga: Arfiva. În stânga la planul al doilea, o uşă cu inscripţia Cabinetul Primarelui. În dreapta, acelaşi plan, altă uşă cu inscripţia: Reghistratura. – Partea din stânga până la uşa Arfivei este despărţită de scenă cu un grilaj de lemn acoperit cu perdeluţe de chembrică verde. Lângă grilaj, la stânga, în scenă, este o estradă pe care sunt aşezate masa şi jeţul prezidenţial. Înaintea mesei, puţin mai jos, este tribuna. Pe masă sunt două candelabre, hârtie, călimări şi un clopoţel.”

În acest decor, pe cât de geometric, pe atât de fastuos, discursul lui Farfuridi – şi nu numai al lui – aminteşte de gravitatea sacadată şi stranietatea zgomotelor ce se aud la o şedinţă de spiritism. Farfuridi vrea să spună ceva esenţial, dar nu-şi poate duce ideea până la capăt, tocmai din pricina vidului care-i bântuie conştiinţa. Ascultându-l, ne întrebăm dacă personajul care ţine gesticulând discursul e viu sau mort.

Să-l ascultăm: „Farfuridi: (emoţionat şi asudând)… Într-o chestiune politică… şi care, de la care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării… să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte… (se încurcă, asudă şi înghite) încât vine aci ocazia să întrebăm pentru ce?… Da… Pentru ce?… Dacă Europa… să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor… şi… idei subversive… (asudă şi se rătăceşte din ce în ce) şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orice ocaziuni solemne a dat probe de tact… vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România… (cu tărie) ţara în sfârşit… cu bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai înainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă… (se încurcă şi asudă mai tare) precum, – daţi-mi voie – (se şterge) precum la 21, daţi-mi voie (se şterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94, şi eţetera…”

După care continuă, rostind verdictul: „Daţi-mi voie! Termin îndată! Mai am două vorbe de zis. (zgomotul tace) Iată dar opinia mea. (în supremă luptă cu oboseala care-l biruie) Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!”

Într-adevăr, nu putem ieşi şi nici dacă ne aruncăm cu farfuriile în cap. În fond, dacă tot ne raportăm veşnic la Europă, care nu mai poate de grija noastră, am putea să spunem că într-un fel sau altul, trăim sub Zodia lui Farfuridi. Farfuridi suntem noi.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist