Declinul idealului educațional umanist (I)

Convins că, dacă vor fi integral aprobate și puse în practică, măsurile de reformă propuse recent vor conduce la un dezastru total al învățământului românesc, mi‑am spus că nu are rost să mă implic și eu în masiva mișcare de protest a profesorilor din învățământul universitar și din cel preuniversitar. Reflectând însă asupra propunerilor tematice formulate de doamna Teodora Stanciu pentru ediția de anul acesta a Colocviilor putnene (20-24 august a.c.), am căutat să le leg de preocupările mele actuale, și anume de studiul și traducerea în limba română a altor texte importante ale lui Wilhelm von Humboldt (1767-1835), după publicarea în 2008 la Humanitas, cu titlul Despre diversitatea structurală a limbilor și influența ei asupra dezvoltării spirituale a umanității, a celebrei lucrări Über die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues und seinen Einfluss auf die geistige Entwicklung des Menschengeschlechts. Apărută postum în 1836, lucrarea este socotită o sinteză a ideilor inovatoare ale marelui gânditor german. Wilhelm von Humboldt nu este doar cel care a formulat marile principii ale teoriei moderne în problemele limbajului, ci și pe cele ale învățământului modern în Germania. Universitatea fondată de el la Berlin s‑a impus ca model și prototip și pentru culturi naționale din Europa și America, ulterior și în Japonia și în alte țări din Asia.

Dintre principiile formulate de Humboldt, îmi propun să rezum, să detaliez și să interpretez pe următoarele șapte:

1. Obiectivul principal al educației publice nu este pregătirea funcționarilor statului, a avocaților, a militarilor, a oamenilor de afaceri etc., ci forjarea personalității omului, ca cetățean și persoană umană liberă.

2. Pentru realizarea acestui unic obiectiv, la baza educației trebuie să fie puse principiile umanismului clasic, incluzând studiul obligatoriu al limbilor și literaturilor greacă și latină.

3. Statul are toate obligațiile în raport cu școala (finanțare, selectarea pe bază de merit a profesorilor), dar nici un drept de intruziune în politicile școlare și în desfășurarea procesului educațional, la toate nivelurile.

4. Învățământul universitar trebuie clar separat de cel gimnazial și de cel liceal.

5. Specializarea este o chestie de opțiune personală și se decide mai târziu, la vârsta maturității, în cunoștință de cauză.

6. Educația nu trebuie orientată nici spre profesor, nici spre elev, ci exclusiv către cunoaștere și către formarea personalității.

7. Universitatea este spațiul privilegiat al națiunii, în care cercetarea și predarea sunt complementare, cu primatul primeia (principiul „Forschung und Lehre”).

Aplicate mai mult sau mai puțin consecvent, aceste principii au stat la baza educației publice care a jucat un rol important, poate decisiv, în saltul cultural, social și politic al Germaniei pe parcursul întregului secol al XIX‑lea, cu reverberații, cum spuneam, în întreaga lume civilizată. România nu a dus lipsă de personalități luminate care au contribuit decisiv la racordarea învățământului public românesc la curentul european dominant, profund marcat de gândirea humboldtiană. Între aceștia trebuie să ne reamintim de Spiru Haret (1851-1912) și Constantin I. Angelescu (1869-1948), miniștri „ai instrucțiunii publice” între 1897-1899, 1901-1904, 1907-1910 și, respectiv, 1922-1928, 1933-1937. Bazele puse de acești bărbați de stat luminați și patrioți au fost atât de solide, încât acestea au rămas neclintite și în deceniile regimului totalitar comunist, în ciuda eforturilor PCR-ului de a ideologiza și îndoctrina tinerele generații. Pe de o parte continuitatea corpului profesoral, format înainte de 1948, pe de altă parte inerția instituțională, au contribuit la acest rezultat. La această concluzie ne conduce nu doar lectura atentă a legilor privitoare la învățământ din 1948 și 1968, ci și propria experiență personală a membrilor generației care au parcurs integral ciclurile de învățământ în perioada comunistă.

Dacă dăm deoparte excrescențele provocate de ideologia internaționalismului proletar, care au condus în prima parte a perioadei comuniste la o depreciere gravă a receptării în școală în culturii, istoriei și literaturii naționale, descoperim că în esența sa, școala publică rămăsese la stadiul la care ajunsese învățământul european modern, cu acumulările sale succesive, începând de la schema clasică a celor „șapte arte liberale” inventată în cetatea greacă, preluată de romani și perfecționată în Scolastică, adaptată modernității de un Jan Komenius (secolul al XVII‑lea) și fundamentată din punct de vedere filosofic, după cum am anticipat deja, de Wilhelm von Humboldt. Cei care am trecut prin școală în anii ’60-’70 ai secolului trecut ne aducem aminte de respectul de care se bucurau în societate învățătorii și profesorii, de autoritatea naturală de care aceștia se bucurau în ochii elevilor, de „îndârjirea” cu care fiecare își cultiva disciplina proprie, fie ea „umanistă” (limba și literatura română, limba latină, literatura universală, istoria), sau „realistă” (matematica, chimia, fizica, biologia, geografia), de mecanismele constrângătoare, dar eficiente ale „corigenței” și „repetenției”, de înaltul nivel de exigență al examenului de bacalaureat, definit la un moment dat ca un „examen al maturității”, de marea concurență la examenele de admitere la facultate (pentru cele 40 de locuri la „română”, în seria mea am fost vreo 350 de candidați!).

Toate aceste componente și trăsături ale învățământului tradițional au fost supuse de câteva decenii unui proces de erodare și degradare, ajuns se pare, în zilele noastre, în faza sa finală. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video