Deşi Nicuşor Dan a câştigat la Bucureşti, PNL iese serios şifonat din alegeri

Un mesaj electoral distribuit pe televiziuni ne avertiza în ultima săptămână de campanie că „începând cu 28.09.2020 totul se va schimba”. Evident, nimeni nu crede asta. De unde şi întrebarea legitimă: ce rost au până la urmă sloganurile electorale pe care le auzim radio, le vedem pe canalele TV sau le citim online, în ziare sau pe panouri şi bannere, între care cea mai mare parte sunt banale, unele sunt de-a dreptul idioate şi foarte puţin cât de cât inteligente? E mai degrabă un ritual cu care ne-am obişnuit deja şi care se va repeta peste scurt timp la viitoarele alegeri parlamentare.

Teoria clasică a democraţiei, cea predată la cursuri şi dezbătută în conferinţe şi seminarii, cea pe care Christopher Achen şi Larry Bartels o numesc „Teoria Populară a Democraţiei” în volumul „Democraţie pentru realişti”, susţine că procesul democratic decurge cam aşa: candidaţii îşi expun ideile şi propunerile politice, alegătorii le ascultă cu atenţie, chibzuiesc îndelung şi votează responsabil. În realitate lucrurile nu stau nici pe departe aşa, după cum ştim cu toţii. După ce analizează pe baza rezultatelor unei cercetări sociologice extinse efectuate în Statele Unite motivaţiile profunde care stau în spatele deciziei alegătorilor, cei doi autori menţionaţi anterior constată că acest tip de comportament ideal, este foarte departe de cel care există în realitate. În general, atunci când votează oamenii nu o fac plecând de la argumente raţionale, după analiza programelor electorale ale formaţiunilor politice, ci preponderent în baza unor afinităţi şi loialităţi de grup.

O altă constatare importantă este aceea că criteriul unei guvernări competente nu reprezintă nicidecum un element luat serios în calcul de alegători. Influenţa majoră o au charisma personală, impresia lăsată în cursul apariţiilor televizate, identificarea tribală, argumentele emoţionale, identificarea unor elemente care par să servească interesul personal sau de grup. Nici unul dintre acestea nu garantează o guvernare competentă. Numai că în ciuda acestui lucru alegătorii se plâng permanent de incompetenţa celor pe care i-au ales să-i guverneze, deşi nici un moment nu au avut acest criteriu în vedere.

În compensaţie însă democraţia asigură un transfer paşnic de putere, spre deosebire de convulsiile frecvente existente în cazul dictaturilor, şi reglajele absolut necesare atunci se ajunge la derapaje majore în exercitarea puterii. Pe de altă parte, deşi există regimuri autoritare extrem de performante, Singapore este un exemplu clasic din acest punct de vedere, în cele mai mule cazuri astfel de regimurile nu sunt doar incompetente, ci şi extrem de corupte.

Ceea ce vedem în România nu este, evident, foarte diferit de această imagine generală. De pildă la alegerile locale de ieri avem un vot preponderent inerţial care favorizează primarii în funcţie din zona rurală şi din oraşele de dimensiuni mici şi medii şi adesea chiar din cele mari, cu toate că acolo contează şi factorul politic. Chiar Iaşul este un exemplu în acest sens. Însă în zona rurală impactul afilierii politice sau al ideologiei este ca şi inexistent. Rolul decisiv îl joacă extinsele legături de cumetrie şi reţelele de influenţă locale. De aceea şi asistăm în fiecare ciclu electoral la bătălii pentru transferul unor primari de la un partid la altul, de regulă bazate pe promisiuni de alocări bugetare. Din contra, în multe oraşe mari, cu precădere în Bucureşti, ponderea votului politic este importantă.

Alegerile de ieri au confirmat ceea ce în mare măsură ce se ştia deja. Avem trei partide detaşate ca pondere electorală, PNL, PSD şi USR-Plus, un partid etnic electoral stabil în ultimele trei decenii, UDMR, şi alte 2-3 partide mici care se zbat, cu tot mai mare greutate, să treacă pragul electoral. Deşi Ludovic Orban s-a străduit să prezinte rezultatul de la Bucureşti drept o mare victorie a fost în fapt o victorie amară în condiţiile în care partidul a ajuns pe un destul de distanţat loc trei, după PSD şi USR-Plus. Sigur, o imagine completă o vor da rezultatele din ţară în ansamblul lor. Însă percepţia majoră a opiniei publice privind câştigătorii şi perdanţii alegerilor va fi semnificativ influenţată de rezultatele din Bucureşti, deloc favorabile pentru liberali. Care au scăzut semnificativ în timp ce PSD şi USR-Plus au crescut semnificativ.

La noi, bătăliile electorale sunt prezentate mecanic drept confruntări Stânga- Dreapta. Însă în România etichetele de stânga şi dreapta sunt totuşi puţin relevante. E adevărat, forţarea de către PSD a măriri pensiilor cu 40% este o probă de populism stângist iresponsabil, dar astfel de gesturi am văzut în trecut şi de partea cealaltă, de pildă în timpul guvernului Tăriceanu.

Mai ales în cazul USR-Plus există o discrepanţă majoră între eticheta de dreapta pe care o declară, singurul motiv fiind dorinţa de diferenţiere de PSD, şi curentul dominant din interiorul partidului, mai ales pe componenta Plus, unul progresist cu accente neo-marxiste, relevate foarte clar, de exemplu, prin poziţia adoptată la referendumul pentru familie, cât şi prin susţinerea activă pentru introducerea studiilor de gen în spaţiul academic. Partidul se va alinia, de asemenea, cuminte, la toate indicaţiile trasate la Bruxelles, cum ar fi cele legate de obsesivele politici Green Deal. Politicile promovate în cadrul Green Deal, program cu o motivaţie în principal ideologică, ne vor afecta în mod deosebit pentru că treptat ne vor împiedica să folosim resursele de care totuşi dispunem, cărbune, gaze, petrol, favorizând aşa numitele tehnologii verzi, panourile solare şi centralele eoliene. Rezultatul: o energie mai scumpă, cu probabile întreruperi frecvente ale curentului electric, aşa cum se întâmplă acum în California unde s-au promovat astfel de politici.

Acest val progresist din Occident va lua amploare, previzibil, şi la noi. În principal sub impulsul elitelor din mediu universitar, dar şi în contextul atmosferei dominante din multinaţionale. Este un fenomen care favorizează USR-Plus şi defavorizează PNL pentru că în mare cele două partide îşi iau voturile din acelaşi bazin electoral. Însă ascensiunea USR-Plus poate constitui în acelaşi timp şi o oportunitate pentru un partid conservator care să i se opună în mod clar în plan ideologic. PNL nu pare dispus să o facă pentru că se teme că asta i-ar crea potenţiale dificultăţi în relaţia cu Bruxelles-ul. PMP ar fi putut merge, pe acest culoar, caz în care ar fi atras un număr de intelectuali conservatori de marcă pro-occidentali şi şi-ar fi creat o identitate distinctă, dar deocamdată pare reticent să o facă în mod serios, în parte din acelaşi motive ca şi PNL. Iar asta ar putea să-l coste. Nu poţi rămâne un actor relevant pe scena politică în condiţiile în care singurul element de diferenţiere faţă liberali este asocierea cu Traian Băsescu. S-a văzut asta şi acum la Bucureşti.

În momentul scrierii editorialului nu există decât o imagine sumară asupra peisajului electoral general post-alegeri locale însă dacă tendinţa de ascensiunea a USR-Plus şi de scădere a PNL se confirmă, acest lucru le creează dificultăţi serioase liberalilor şi ar putea da bune şanse de victorie PSD la alegerile parlamentare. Complicând şi chestiunea guvernării pentru că cele două partide, PNL şi USR-Plus, sunt departe de a fi parteneri naturali, ba din contra, relaţiile bilaterale, oricum tensionate, se vor deteriora şi mai mult în perioada următoare.