Caută 
1 MIN
Am recitit singurul roman al irlandezului victorian Oscar Wilde, The Picture of Dorian Gray/Portretul lui Dorian Gray (1890). Autorul a avut necazuri serioase cu legile puritane ale vremii pentru romanul în discuţie şi nu numai pentru el. Lecturându-l cu ochii individului postmodern, te întrebi, cu toată sinceritatea, cum de s-a întâmplat asta? Creatorul inubliabilelor satire dramatice, jucate pe scenele Regatului Unit încă de la finele secolului al XIX-lea, construieşte, în unica lui operă de prozator, o parabolă cât se poate de „morală” pentru standardele etice ale oricărui moment istoric, aş zice eu. Amintindu-ţi însă că şi eroina lui Charlotte Brontë, Jane Eyre, fusese acuzată de „imoralitate”, în aceeaşi epocă victoriană, ori că un scriitor ca Henry Miller va fi, ceva mai târziu, interzis în Statele Unite (pentru „obscenitate”), îţi dai seama că hermeneutica artistică nu prea merge mână în mână cu jurisprudenţa.
De ce cred că povestea wildiană sugerează, în fond, o alegorie etică? Din raţiuni ce ţin de însuşi scheletul narativ al romanului. Subiectul e, în general, cunoscut. Pictorul Basil Hallward realizează – magistral – portretul unui tânăr fermecător (comparat cu Adonis), Dorian Gray. Toţi sunt fascinaţi de capodopera picturală. Atât autorul, cât şi modelul se îndrăgostesc iremediabil de ea. Hedonistul lord Henry Wotton, mesmerizat, la rândul său, de frumuseţea lui Dorian, hotărăşte să-l iniţieze pe efeb în bătrâna filozofie a dictonului carpe diem. Gray pare copleşit de idelogia şi practica plăcerii imediate şi absolute. Începe să presupună, compulsiv, că acest principiu existenţial ar trebui să reprezinte chintesenţa ontologică a umanităţii. Îl îngrijorează perspectiva degradării şi a morţii, deşi, straniu, hedonismul a apărut tocmai în postura unei contrabalansări active, manifeste, a perisabilităţii individului. Prin urmare, protagonistul recurge la gestul disperat al lui Faust (eroul mitologic, nu doar varianta consacrată de Goethe în 1831!) şi îşi vinde sufletul pentru un „transfer” aparent salvator: cere ca inevitabila sa degenerare biologică să fie „preluată” de imaginea lui din celebrul tablou, iar el, insul real, să rămână neschimbat. În acest punct avem, de fapt, premisa subtilităţii etice inoculate de Oscar Wilde textului, subtilitate ratată, surprinzător, de marile instanţe „morale” ale spaţiului victorian. Este adevărat că Dorian Gray se scufundă într-un decadentism uşor defazat, însă gestul lui are repercusiuni nebănuite, asupra cărora cititorul trebuie să se oprească atent.
Exerciţiul plăcerii continue şi necenzurate nu constituie o acţiune izolată, ruptă de dinamica oricărui determinism. Dimpotrivă, în calitate de aspect al existenţei umane, ea se supune mecanismelor interdependente ale existenţei în cauză. Dorian Gray descoperă că, în mod neaşteptat, conduita sa face victime. Hedonismul îi osifică sentimentele gradual şi, implicit, îi deteriorează funcţiunea empatică. Devine insensibil şi, inevitabil, declanşează tragedii. Unii se sinucid, iar alţii mor accidental. Eroul se află, într-un fel sau altul, în spatele acestor drame. Mai mult, la apogeul noului lui destin hedonist, va ucide el însuşi (îl omoară pe Basil Hallward). Simte devierea şi vrea să se transforme (să fie din nou „bun”), dar e prea târziu. Damnarea s-a instaurat deja malign (iată, aşadar, creionarea unei veritabile crize morale în roman!). Descompus de regrete, Dorian îşi înjunghie imaginea din tablou (metamorfozată între timp, conform înţelegerii iniţiale, într-un degenerat şi hidos monstru uman), înjunghiindu-se, în realitate, chiar pe el. Servitorii vor găsi pe podea – moartă – o cumplită arătare bipedă, pe care o recunosc a fi domnul Gray doar după inelele de la mâini. Maleficul transfer de identitate a fost astfel redirecţionat. Şi americanul Edgar Allan Poe scrisese, cu mai bine de cincizeci de ani înainte, în 1839, o povestire, William Wilson, unde protagonistul viciat îşi elimină, în final, dublul (care nu este altcineva decât propria sa conştiinţă). Prin sfârşitul lui, Dorian revelă similitudini mai curând cu Wilson decât cu Faust. „Morala” configurată de Wilde aici nu trebuie trecută cu vederea. După toate semnalele hermeneutice pe care le emite, romanul radiografiază imposibilitatea fericirii, statuând utopia izbăvirii de suferinţă în paradigmele restrictive ale acestei lumi.
Aş merge până acolo încât să susţin că romanul este o parabolă răsturnată despre rolul durerii în intervalul existenţial. Sensul umanităţii pare că se vrea căutat şi găsit tocmai în ceea ce detestăm fundamental la condiţia noastră: degradarea biologică şi nedemna dispariţie fizică. Paradoxal, ne învaţă experimentul hedonismului utopic, codul „fericirii” umane se ascunde în boală şi moarte. Fără ele, ne transformăm în monştri abrutizaţi. Rămân cu o singură nedumerire la recitirea prozei lui Oscar Wilde: cum să stigmatizezi drept „imorală” o operă ce-ţi prilejuieşte o asemnea epifanie?
Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Publicitate și alte recomandări video
