Despre patrie şi moarte cu Vio

Pornisem metodic cu Maria, ca nişte turişti care se respectă, să vizităm de-a fir a păr „falnica Veneţie”. Am luat-o cu avânt pe străduţele înguste, apărându-ne de soarele strălucitor doar în umbra clădirilor calcinate. Ne încurcam, rătăceam printre canale şi canaletto, năzuind spre ţinta finală: piaţa San Marco. Însă nu devierile sau căldura erau inconvenientele principale. Obositoare (chiar întristătoare pentru mine, fără să-mi pot preciza de ce, poate sentimentul vag că oraşul îşi pierdea astfel romantismul) era mulţimea de turişti de toate neamurile, care cotropea oraşul vechi ca la o invazie de lăcuste. Acum era şi mai multă lume ca de obicei, fiindcă oraşul fusese închis o vreme din cauza unei inundaţii. Pe zidurile clădirilor se vedea la ce cote crescuseră apele. Ici-colo se vedeau resturi de noroaie. Acum puhoiul de ape se liniştise, dar crescuse alarmant puhoiul de oameni. Oraşul fusese curăţat în grabă, aşa cum o actriţă obosită îşi dă jos neglijent fardul după spectacol. Căci spectacolul trebuia să înceapă! Iară şi iară!

După o vreme am obosit. Ne-am oprit la o tavernă, din multele care erau acolo, să ne odihnim şi să bem o răcoritoare. Am aşteptat cam mult. Pe mica terasă nu apărea nimeni. Şiragurile de mărgele colorate de la intrarea în clădire clipoceau din când în când, dar nu ieşea nimeni – mărgelele fremătau în adierea vântului. Până la urmă a ieşit cineva, îndreptându-se cu paşi târşiţi, de „las' că nu dă han tătar” spre noi. Am rămas uimiţi: era Vio! El ne-a recunoscut de-abia când a auzit exclamaţiile noastre şi a ridicat ochii.

– Cum ai ajuns aici, Vio?

– Ca vântul şi ca vântul, a glumit el. Aici lucrez de trei luni.

Ne-a povestit apoi pe unde mai lucrase, de obicei la restaurante şi bistrouri: în Franţa, în Spania, pe urmă în Italia.

– Şi Aura? a întrebat Maria.

– Aura e aici aproape. Lucrează la o pasticceria.

– Şi copiii?

– Sunt la ţară, la părinţii Aurei.

– Vasăzică v-aţi aranjat.

– Eah! Pârţ! Trăim şi noi ca armatele de fraieri din Est: ca frunza-n vânt. Ne închipuim că facem bani ca să ne fie mai bine, că pentru copii… pârţ. Dar de fapt modul ăsta de gândire este prostie. Ni se scurge degeaba viaţa ca printr-o leică. Umblăm, de fapt, ca nişte găini bete sau ca pasărea aia, cum îi zice…

– Nu te ştiam aşa de pesimist, Vio!

– Eah, uite că sunt! Drept ca pasărea aia suntem. Când e la greu şi e ameninţată, îşi ascunde capul sub aripă. Aşa crede ea, proasta, că trece primejdia. Dacă n-o mai vede, primejdia dispare.

– Hai că nu cred că tu trăieşti cu primejdii şi chestii de astea. Ce te apasă pe tine?

– Uite că de la o vreme te apasă. Oricât se învârte omul, nu scapă de problemele vieţii, nu le poate trece sub tăcere. Te gândeşti, te frăsuieşti, dacă ai ceva în cerebel: la rostul vieţii tale pe pământ, la ceea ce e dincolo, la lumea cealaltă, nevăzută…S-au lăsat clipe lungi de tăcere între noi. Eram uimit şi mi-am dat seama că nu mai pot întoarce vorbele în glumă. Ca să trecem peste momentul de jenă, am făcut comanda.

Când s-a reîntors, Vio a continuat de unde rămăsese:

– Nu, nu, primejdia nu dispare aşa… pârţ! Moartea nu dispare. Se întâmplă mereu şi nu ştim niciodată ce este dincolo de mormânt, că trebuie să fie ceva, nu?

– Trebuie.

– Păi, nu? Atunci ce rost mai avem pe pământ, a izbucnit Vio bucuros că l-am confirmat. În ce să credem? Când te gândeşti la moarte…

– Vio, nu pot să cred că tu cugeţi de dimineaţă până seara la moarte. Ce-i cu tine? Ai trecut la vreo sectă? Sau eşti bolnav.

– Toţi suntem bolnavi, Radule. În ultima vreme, cum să zic, am căpătat o teamă de moarte. Uite, eu om încă tânăr, m-a apucat teama de moarte. Nopţile mi se pare că îmi bate cineva în geam. Tare, că mă trezesc imediat, sar din pat în călduri – fireşte, nu e nimeni. Şi mă apucă o frică de moarte. Şi să vezi chestie! Frica asta de moarte se leagă de un dor mare de ţară. Îmi vine câteodată să fug, să-mi iau câmpii.

– Păi, mergi acasă. De când n-ai mai fost?

– Să tot fie vreo trei ani. Dar nu cred că asta-i chestia. Mă tem că o să mor şi o să mă abandoneze aici, în Italia. Am aşa câte un atac de panică, mă apucă deodată, când vrei şi când nu vrei: că o să mor, că o să mă îngroape aici, în ţară străină şi nimeni dintre ai mei n-o să mă mai vadă. Şi mă aprind deodată ca un rug: Doamne, eu am toate acasă, toate mi-au rămas acolo. Ce caut eu aici? Să fi stat acolo, aşa cum m-a lăsat Dumnezeu, fără bani, fără servici, dar printre ai mei.

Şi uite aşa, aprins, mă scol şi ies. Umblu aşa umblu pe străzi cu sufletul abătut, nici eu nu ştiu pe unde merg. Merg ca nebunul până obosesc şi nu mă mai duc picioarele. Mă opresc pe o bancă în vreun parc şi stau-stau până ce-mi revin cât de cât. Dar nu pot să-mi alung gândul la ţară şi pace. Mama mi-a spus să mă rog când am stările astea. Mă mai rog câteodată, dar n-am putere în rugăciune. Mă mai încurajez când mă gândesc la mama, chiar dacă ea nu mai este. Şi uite aşa dorul de mama e ca şi dorul de ţară – se leagă de moarte! Mă gândesc atuncea la ceilalţi de acasă: la fraţi, la surori, la întâmplări din copilărie cu ei, la oameni cu care am lucrat.

După asta mă cuprinde întristarea şi mai rău. Nu-mi găsesc locul şi simt că mă înăbuş. Mi se urcă în cap tot felul de chestii urâte. Se culcuşeşte în mine o aşa întristare că încep să plâng. Nu tare. Mai mult în suflet. Îmi curg lacrimile pe obraz, când îmi amintesc câte şi mai câte de acasă: cum jucam fotbal cu băieţii, cum am fost la mare cu familia. Şi le văd aşa pe toate într-o lumină frumoasă, ca de asfinţit vara: când am fost odată la Galaţi, la Dunăre, şi am stat pe o bancă cu Aura. Şi uite aşa stau ceasuri întregi pe bancă, îmi curg lacrimi şiroaie, mai trece câte-o doamnă miloasă şi mă întreabă ce am, dar eu pârţ! că n-am ce să-i răspund. Stau aşa tulburat şi mă gândesc că, totuşi, în ţară e mai plăcut de murit.

În acest moment, mărgelele de la uşă se dau la o parte, apare capul unei doamne mustăcioase, care spune:

– Vio, vieni qua!

– Subito, signora, subito.

Nu am mai aşteptat. Nu voiam să-i facem probleme lui Vio, pe de altă parte, voiam să vedem San Marco. Ne-am propus să ne întoarcem pe la Vio. Dar la întoarcere n-am mai găsit taverna. 

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist