Dintr-una într-alta

Sunt multe semne (pe unele din ele le-am analizat cu alte ocazii) că delictul de transfobie tinde să devină culpa cea mai gravă, pentru care nu există circumstanţe atenuante. În articolul „Mitul intersecţionalităţii” din Revue des Deux Mondes, Brice Couturier prezintă cazul recent al britanicei Kathleen Stock. Profesoară de filozofie la Universitatea din Sussex, lesbiană şi militantă feministă, ea şi-a dat demisia în octombrie trecut, nemaiputând suporta atacurile la care era supusă în campus şi pe reţelele sociale. Studenţii o înjurau când o întâlneau pe aleile din campus, îi sabotau orele de curs, urlau lozinci denunţând-o pentru „transfobie”. 600 de universitari au semnat o petiţie în care reluau acuzaţia, sindicatul din care făcea parte Kathleen Stock, în loc să-i ia apărarea, a deschis o… anchetă vizând problemele pe care le ridică transfobia. Rezultatul unei asemenea „anchete” nu putea decât fi dinainte cunoscut. E drept că, pentru „vina” ei, dna Stock nu merita clemenţă. Într-o carte publicată recent, Kathleen Stock susţinea că femeile au un corp specific, corespunzând unui cod genetic diferit de cel al bărbaţilor; în consecinţă, continua autoarea, femeile trans care îşi păstrează organele genitale masculine n-ar trebui să fie admise în spaţiile unde se dezbracă sau dorm femeile „cis” (cele născute femei şi care au optat să rămână astfel) întrucât acele femei trans (născute bărbaţi) ar putea fi atrase de femei. De femeile-femei. Mai mult, dna Stock a afirmat (oroare!) că acele femei trans nu au dreptul să se pretindă lesbiene şi să dorească a avea relaţii intime cu lesbienele – cum să le spun? – femei-femei. Ostracizată, în imposibilitate de a mai publica în reviste ştiinţifice (ea fiind specializată, cum lesne se poate ghici, în… studii de gen), Kathleen Stock a fost silită, aşadar, să demisioneze. Problema pe care ea o ridică are însă, pare-se, bătaie mai lungă. Şi în Anglia, şi în Franţa (foarte probabil şi în alte părţi) s-au înregistrat mai multe situaţii în care femei lesbiene s-au plâns că sunt hărţuite de femei trans care îşi păstraseră atributele virile. Refuzându-le avansurile, lesbienele au fost acuzate de… transfobie! Cine le-a acuzat? Evident, persoanele care le făcuseră avansuri erotice. Şi când eşti acuzat de transfobie, pas de dovedeşte contrariul!…

***

În partidul din care face parte, Vasile Dîncu este socotit, neîndoielnic, o lumină intelectuală. Şi chiar este astfel, dacă e să-l comparăm cu alde Ciolacu ori Budîi. Numai că, dacă nu-l evaluăm printr-o grilă pesedistă, Dîncu apare drept un ins cu totul mediocru, foarte abil însă în a-şi construi o imagine de „specialist”, de sociolog competent şi de animator cultural. De ce şi-a dorit să conducă Ministerul Apărării, e greu de spus. I s-a părut, poate, că e un minister care, pe lângă prestigiu, îţi conferă posibilitatea de a accede la cele mai înalte sfere ale puterii, şi nu numai pe plan naţional. Când a fost întrebat ce anume îl recomandă pentru acest post, răspunsul lui a fost de tot hazul: a spus că, în primul rând, a efectuat serviciul militar (!) şi, apoi, că a înfiinţat o publicaţie ce se ocupă de gândirea strategică. A înmulţit, de la preluarea mandatului, declaraţiile ridicole, arătând că este complet alături de subiect şi în toiul crizei ucrainene. Nimeni însă nu va contesta, în guvern, poziţia lui Dîncu. Uns – cum se spune – cu toate alifiile, Dîncu este şi unul dintre cei care au creat şi au dezvoltat „fabrica de doctori” din zona armatei şi a serviciilor. A încurajat, aşadar, impostura, frauda, minciuna. Spoiala lui intelectuală îl face cu atât mai detestabil.

***

După ce s-a terminat renovarea casei Kieser de lângă hotelul Continental, multe voci au deplâns că la parter s-a deschis o sală de jocuri de noroc, într-un spaţiu unde fusese odinioară o librărie. N-am nici o tangenţă cu jocurile de noroc, iar în librăria Eminescu intram cu plăcere, mai ales că îmi era „în drum”, când mergeam la Universitate, la revista „Cronica” ori când mă întorceam acasă. Totuşi, dispariţia acestei librării a stârnit reacţii, zic eu, disproporţionate, iar accentele melodramatice erau nepotrivite. La urma urmei, în zona Pieţei Unirii au rămas tot două librării: Junimea şi Humanitas (care ia locul librăriei Eminescu). Teamă mi-e că o a treia librărie n-ar fi avut cum să supravieţuiască. Dar dispariţia librăriilor e un fenomen mai vechi. A existat – pe lângă librăria din Piaţa Unirii – o librărie (mare) Humanitas pe Ştefan cel Mare, o alta (tot mare) pe Lăpuşneanu, încă una în complexul comercial Felicia: toate trei au dispărut. Am participat la lansări de carte la librăria de pe Ştefan cel Mare (ce minunată dublă lansare am avut, în 2004, alături de Emil Brumaru!), la cea de la Felicia, unde am prezentat traducerea, la Polirom, a unui roman de François Weyergans, scriitor de clasă şi om admirabil, care nu mult după aceea a devenit membru al Academiei Franceze… Tot pe Lăpuşneanu era o excelentă librărie, Avant-garde, unde oficiau două tinere competente şi amabile. Să mai continui? Cum să nu dispară librăriile într-o ţară a cărei piaţă de carte e mult sub nivelul altor ţări, chiar cu populaţie mai mică? Nu se citeşte, nu se cumpără cărţi. Trec aproape zilnic pe Lăpuşneanu şi mă uit la acele „colivii cu cărţi”, cum le-am numit cândva, mici anticariate în aer liber. Rar, foarte rar văd pe cineva cumpărând o carte (şi ar avea de unde alege), mă întreb din ce trăiesc acele persoane (majoritatea femei) ce stau în frig şi în zloată aşteptând eventualul client.

Trist. Cu atât mai trist cu cât e un proces – să ne împăcăm cu ideea – ireversibil.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor