Drepturile şi îndatoririle animalelor

În caz că nu realizaţi ce se întâmplă, vă fac eu să înţelegeţi. Acum câteva zeci de mii de ani, când omul a început încetul cu încetul să se desprindă de maimuţă, sau pe vremea lui Adam şi-a Evei, pentru unii, majoritatea celorlalte animale, în afară de homo sapiens, ocupau locuri cu mult superioare fragilei fiinţe cu două mâini şi două picioare care abia dacă ştia să meargă biped. Mai pe înţeles, proaspeţii oameni fugeau din calea tuturor animalelor mai răsărite pe care le întâlneau în cale. De frică să nu-i omoare şi, eventual, să îi şi mănânce. Cum putea fi altfel, dacă nu prea aveau nicio armă de la natură cu care să se apere, nu tu gheare puternice şi ascuţite, ci nişte unghii vai de capul lor, rotunjite şi aproape delicate, nu tu dinţi periculoşi, nu tu zbierat înfiorător, ci mai degrabă nişte ţipete anemice de copii speriaţi, nu tu venin, copite tari, muşchi forţoşi, nimic. Partea şi mai jenantă era că nici cu fuga nu prea le aveau, singura lor abilitate cu care puteau să scape de vreun prădător era căţăratul în copaci (apropo de asta, am văzut că a apărut un nou sport acum, un fel de parkour prin pădure, ce imită în mare parte mişcările maimuţelor care eram odată). Dar, dacă ne prindea vreo pisică flămândă în câmp liber, fără pic de creangă de unde să ne aninăm fragila fiinţă, cădeam lejer la datorie în faţa felinei.

Ei bine, odată cu creşterea capacităţii de gândire şi planificare am devenit din ce în ce mai periculoşi pentru că ne fabricam propriile arme care erau din ce în ce mai puternice. Locul nostru în ierarhia animalelor s-a schimbat fulgerător în câteva mii de ani până în prezent şi am reuşit performanţa negativă de a cuceri întreaga planetă şi de a elimina pe vecie majoritatea animalelor, specii întregi mult mai puternice decât noi. De multă vreme suntem pe locul întâi, nu ne stă nicio altă fiinţă în cale. Dacă avem, evident arme cu noi, altfel suntem la fel de neputincioşi sau chiar mult mai expuşi decât maimuţele de altă dată. Mă gândesc la bieţii calculatorişti sau obezi care nu pot alerga nici măcar câţiva metri fără să îşi scuipe plămânii din ei, nu mai vorbesc de căţărat prin copaci ori pe stânci, acolo e misiune imposibilă.

Dar în mărinimia noastră de azi, am realizat întrucâtva greşeala pe care am făcut-o de când am început campania noastră de cucerire/exterminare a celorlalte vieţuitoare, şi cu mare părere de rău încercăm să recuperăm această mişcare neinspirată, aşa că recurgem la ceva cu totul uman: am inventat protejarea animalelor. Conceptul ăsta e o chichiţă relativ nouă, de când ne-am dat seama că e foarte posibil să rămânem singuri pe această planetă şi să ne fie extrem de urât. Altfel spus, tot de mila noastră am început şi această scofală.

Ce înseamnă de fapt protejarea animalelor în mintea noastră: le-am acordat acestora drepturi şi îndatoriri. Ce altceva puteam scorni decât ceva pe înţelesul nostru? Noi nu mai ştim să gândim ca animalele, aşa că le-am făcut pe ele să gândească aşa cum facem noi. Sunt numeroase legi care ne pedepsesc pentru rănirea, uciderea, chinuirea altor vietăţi. Nu este în schimb nicio lege pentru libertatea lor. Tot ce avem sunt de fapt nişte reguli care confirmă şi întăresc ideea că noi suntem stăpâni, iar ele, celelalte fiinţe de pe Glob, sunt sclavii noştri faţă de care noi nu putem manifesta decât înţelegere, milă, compasiune şi asupra cărora ne putem da frâu liber „ajutorului”. Animalele nu mai sunt libere pe Terra, nici măcar unul singur. Ele trăiesc fie şi în aşa-numita sălbăticie, parcuri, rezervaţii, păduri din îngăduinţa noastră şi în termenii noştri.

Ceea ce este cel mai pervers este faptul că ne credem protectorii lor. Cine are un câine în curte se consideră salvatorul acelui câine pentru că l-a luat de pe străzi, îl hrăneşte şi îl protejează. În schimb tot el crede că animalul îi este recunoscător pentru această faptă bună. La fel cu pisicile, alt exemplu. Găseşti o pisică pe marginea drumului „abandonată” şi ce zici, ia să o iau la mine acasă şi să o îngrijesc, să o fac pisica mea. Şi o iei, o speli, o deparazitezi, o sterilizezi, în bunătatea ta, o hrăneşti şi o ţii în casă la căldurică. Copiii o vor iubi, se vor juca cu ea, se vor ataşa de ea, iar aceasta va toarce de plăcere, se va rostogoli pe jos după vreo jucărie sau minge din ciorapi făcând musafirii să radă, şi multe altele asemenea. Va deveni, în viziunea ta, un alt membru al familiei tale de oameni, unul „scumpic”, drăgălaş, iubit şi iubitor. Toate astea sunt după părerea ta nişte fapte bune. Ce poate fi mai bun şi mai frumos?

Dar oare chiar aşa este? Nu crezi că luând acel animal în posesia ta nu faci altceva decât să îi anulezi propria viaţă şi să i-o transformi în alta, una umană, parte dintr-a ta? O viaţă, pe care doar tu o crezi frumoasă, liniştită, fără griji. Evident că nu arată ca un abuz pentru că practic nu sileşti cu forţa peste noapte acel animal să trăiască viaţa ta, ci într-un mod blând, pervers. Îl momeşti cu mâncare, cu un loc sigur şi cald, cu lipsa de prădători, dar prin aceasta îi anulezi în mod abuziv adevărata lui viaţă de animal, cu bune, cu rele. Câinele care se gudură pe lângă ţine şi se uită în ochii tăi cu nişte ochi „umani”, nu e fericit, ci s-a obişnuit să trăiască viaţa impusă de tine, sub conducerea ta „necondiţionată”. El practic a uitat să-şi mai trăiască propria viaţă, nici nu ştie de fapt ce mai e aia. Tu îi faci planul pentru fiecare zi pe care o duce alături de tine, de la porţia de mâncare, la bolul de apă, raţa din cauciuc cu care trebuie să se joace, plimbarea de seară etc.

Ce este dureros de fals e că ne credem binefăcătorii lor, când de fapt suntem călăii lor perverşi. Ca într-un adevărat sindrom Stockholm.

Mi s-a reproşat la un moment dat că sunt un nemilos pentru faptul că nu ţin pisicile în casă iarna. Ba le primesc, doar că nu tot timpul, deşi ele ar vrea acest lucru. Şi nu fac asta pentru că sunt crud cu ele, ci pentru că vreau neapărat să îşi păstreze bruma de libertate pe care o mai au şi frumuseţea libertăţii imprevizibile, cu toate vicisitudinile ei, inclusiv frigul şi pericolele. Dimineaţă când intră în casă zgribulite, dar pline de energie arătându-mi victorioase şoarecii pe care i-au prins din instinct în „sălbăticie”, sunt sigur că în sinea lor îmi mulţumesc. Şi mi-e cu adevărat milă de acelea care stau doar în casă şi privesc afară pe geam, nu-mi pasă că au blană pufoasă şi curată, carnet de sănătate şi că trăiesc mai mulţi ani. Ne-am obişnuit atât de mult cu bunătatea, grija şi iubirea noastră, încât nu ne mai dăm seama cât de mult rău le facem de fapt.

Am transformat puţinele animale care au mai rămas pe Pământ în bibelouri, obiecte de decor, piese de mobilier. Din iubire. Mila noastră omoară azi mai multe fiinţe decât puştile vânătorilor…

Briscan Zara este scriitor şi publicist