Egoismul, o cale spre esenţa noastră

Și psihologia spune că orice face o persoană în această viață, face doar pentru binele său. Nu există nimic în motivația umană mai pronunţat în afară de egoism. În fiecare act al unei persoane din spatele ecranului bunăvoinței, nobleței și abnegației sale, este ușor să detectăm motivația egoistă. Și această motivație nu este una secundară – nu te poți ascunde în spatele acestei scuze, că omul și-a văzut și de interesul său personal printre altele – motivația egoistă este întotdeauna primară.

Încă din ziua nașterii noastre, fiecare dintre noi a pierdut contactul cu „esența”, cunoscută și sub numele de „ființă” sau „sine adevărat”. Esența este locul în care sălășluiesc fericirea, pacea interioară și iubirea, trei calități ale naturii noastre autentice, care nu au o cauză externă, ci doar conexiunea profundă cu ceea ce suntem cu adevărat. În esență se află și vocația noastră, talentul nostru și, pe scurt, potențialul imens pe care îl putem dezvălui cu toții în slujba unei vieți utile, creative și pline de sens. Desigur, pentru a ne reconecta în timpul vieții cu bunăstarea noastră pierdută, această esență, trebuie să cultivăm așa-numitul „egoism conștient”. Adică cel care ne permite să ne rezolvăm conflictele interne prin autocunoaștere. Pentru a duce un stil de viață sănătos pentru psihic, este important să ne dedicăm măcar puțin timp, în fiecare zi, pentru a ne oferi ceea ce avem nevoie și astfel să ne păstrăm echilibrul emoțional. În aceste momente, de căutare a propriei noastre esențe, simțim nevoia să spunem „nu” celorlalți, îndreptându-ne fața doar către noi. Nu mai dorim să fim nici eroi, nici salvatorii celuilalt. Fiindcă suntem pe deplin conștienți că, dacă nu învățăm să fim fericiți pentru noi înșine, cu greu putem fi complici la fericirea oamenilor care fac parte din mediul nostru familial, social sau profesional. Prin acest egoism conștient ne vindecăm stima de sine și ne întărim încrederea în sine.

Toți suntem, desigur, din această perspectivă – aceea că tot ceea ce facem, facem spre binele nostru – egoiști pe dinăuntru și în faptele din afara noastră. Găsim o mare cinste în actele de noblețe, oferind ajutorul celor care au nevoie. Ne pasă de cei dragi și de cei pe care îi iubim. Suntem îngrijorați de poluare, de topirea ghețarilor, de schimbările climaterice sau de pacea mondială. Dar, în același timp, refuzăm să înfruntăm adevărul – de fapt, ne pasă doar de noi înșine, de lucrurile sau oamenii care ne fac fericiți pe noi, nu pe aproapele nostru, de imaginea noastră în societate, de bunăstarea și de viitorul nostru personal. Se spune că în timpul unei călătorii cu un prieten într-o trăsură, președintele american Abraham Lincoln a încercat să-l convingă pe amicul său, în toate modurile posibile, că toate acțiunile umane au o componentă egoistă. În mijlocul discuției aprinse, cei doi pasageri au auzit grohăiturile ascuțite, aidoma unor țipete, ale unor porci: trăsura tocmai trecea o băltoacă mare în care se bălăceau câțiva purceluși și care rămăseseră blocați acolo, în mocirlă. Lincoln a cerut imediat să oprească trăsura și a ajutat animalele speriate să iasă din apă. Interlocutorul său a fost sincer surprins: acest act tocmai infirma complet afirmația președintelui. Cu toate acestea, Lincoln nu s-a lăsat intimidat de râsul ironic al amicului: salvând purcelușii, a clarificat el, și-a păstrat, de fapt, liniștea sufletească.

Paradoxal pentru mulți, studiile afirmă că în majoritatea actelor altruiste se ascunde egoismul. În viață găsim, adeseori, exemple de altruism – și nu ne vom referi aici la altruismul empatic, rar întâlnit, ci la acela în care beneficiarul principal al acestor acte devine cel care ajută, nu cel ajutat: „Am dăruit alimente unei familii nevoiașe, am sufletul împăcat! O să mi se ierte păcatele!”. O persoană elaborează un scenariu fără a se concentra pe nevoile reale ale persoanei care are nevoie de ajutor. El știe mai bine cum și pe cine să ajute, iar acest lucru face ca ajutorul să fie ineficient sau chiar dăunează celuilalt. A dărui în prag de Crăciun un sac cu pantofi cu toc pe care tu nu-i mai porți unei persoane nedeplasabile sau studiile lui Fromm, pe care le citeai în facultate, unui copil de trei ani dintr-o familie defavorizată, nu denotă altruism, ci mai degrabă dorința de a scăpa de ele din apartament după curățenia de iarnă. O altă situație în care altruismul denotă mult egoism este să ajuți pe toată lumea fără discernământ și fără ca cineva să-ți solicite ajutorul. Acești „salvatori” sunt oameni care vor, cu orice preț, să rezolve problemele altora, deși ei nu sunt capabili să și le rezolve pe ale lor, și se ghidează după propria viziune asupra situației. Un astfel de ajutor este ineficient, nu doar pentru că salvatorul nu are nici o experiență de viață, ci și pentru că, la un moment dat, acesta se satură de povara răspunderii pentru viața altei persoane și o abandonează, oprind orice sprijin și, uneori, lăsându-o într-o situație și mai dificilă decât cea în care a găsit-o. Când altruismul devine patologic, o persoană începe să facă „bine” altuia până la neglijarea de sine. Cel mai frapant exemplu al acestui fenomen este îngrijirea maternă excesivă și ne referim la comportamentul acelor mame, care dau absolut totul de dragul copiilor lor și uită de ele însele. Acest comportament exprimat prin „m-am sacrificat pentru tine, nu ieșeam niciodată la o pizza ca tu să ai role”, „am renunțat la serviciu ca să te cresc” formează ulterior sentimentul de vinovăție al copilului. Un copil care a crescut într-un astfel de mediu se simte uneori atât de obligat față de părintele său pentru sacrificiul lui încât trăiește cu acesta toată viața drept recunoștință și face doar ceea ce i se cere, nu ceea ce are nevoie. Un astfel de comportament strică viața ambilor interpreți – a copilului, dar și a mamei, deoarece uitând de interesele ei, de nevoile și aspirațiile ei ani de-a rândul, când acesta crește și se îndepărtează, ea nu doar că rămâne fără nimic, dar are parte de un derapaj teribil în patologie.

Cum devin oamenii egoiști? Răspunsul e simplu: se nasc, nu devin. Imaginați-vă un bebeluș care este complet neajutorat și incapabil să aibă grijă de el însuși. Are nevoie de ajutorul adulților pentru a supraviețui. Când are nevoie de ceva, plânge, atrăgând, astfel, atenția adulților. Putem spune că este un mic egoist care se gândește doar la sine. Și el este așa pentru că trebuie să se gândească la sine pentru a supraviețui și nu este capabil să se gândească la alții și la nevoile lor. Crescând copilul devine mai independent și dacă este crescut corect își va dezvolta independența, reducându-și treptat dependența de alți oameni. Și vedem această detașare în perioada pubertății, când el caută independența spre disperarea părinților care nu înțeleg ce se petrece cu el. Astfel, până la o anumită vârstă, o persoană este forțată să se gândească în principal doar la sine, altfel, pur și simplu, nu își va putea satisface nevoile de bază.

Și totuși, când vorbim despre egoism, îl asociem cu un defect al ființei umane. E ceva imoral, spunem, să fii egoist. Acest lucru se întâmplă fiindcă există și o altă fațetă a egoismului, nu cel de care am vorbit până acum – fațeta care pendulează între mândrie, suficiență și narcisism, pe care unii o numesc egoism primitiv, o formă de manifestare a celor care sunt pe deplin conștienți că nu au nimic în viață decât propriile interese. Aceştia nu vor face niciodată nimic bun nimănui pentru că nu-i interesează să-și spele „păcatele”, singurul lor Dumnezeu este scopul lor, călcând peste cadavre pentru acesta. Și nu vorbim aici despre egoismul bebelușului, ci al unor adulți imaturi psihologic. Nu se vor ridica să-ţi ofere un scaun ca nu cumva să i-l iei, nu vor împărți pâinea cu tine ca nu cumva ei să rămână flămânzi, nu vor face nici un gest ca să te facă fericit măcar o clipă, totul e pentru ei şi rămâne la ei. Orbiți de dorințele, aspirațiile și așteptările lor, aceștia trec prin viață fără a ține cont de impactul pe care cuvintele și acțiunile lor îl au asupra celorlalți, ego-ul lor ocupă atât de mult spațiu în interioritatea proprie încât nu lasă loc celorlalți. De cele mai multe ori, nu lasă nici un loc. Toți i-am întâlnit în viață, sunt cu adevărat surprinși de nemulțumirea celor din jur față de comportamentul lor excesiv de egoist, pe care ei înșiși îl consideră normal. Nu încercați să le explicați ce vă nemulțumește, în speranța că vor remedia ceva și că vă vor înțelege, vorbiți, din păcate, cu o bucată de lemn, sunt prea ocupați cu propriile lor activități, glorii mărunte, diplome și tinichele la cutie, iar voi vă veți alege doar cu timpul pierdut. Ce-mi pasă mie? Fiecare cu problemele lui! Va spune rânjind indiferent în sinea lui.

Cel mai frumos dar pe care îl poți oferi lumii este să privești înăuntrul tău și să descoperi ceea ce simți, vrei și ai nevoie cu adevărat. Când nu ești tu și pierzi, toată lumea pierde. Când nu ești cu tine și pentru tine, în multe din momentele vieții, nu ești disponibil să te iubești sau să fii cu adevărat prezent în propria ta esență. E necesar, da, să fim de multe ori egoiști pentru a fi în propria noastră esență. Dar să nu prioritizăm ființa noastră în totul, a te iubi nu înseamnă a nu-i iubi pe ceilalți, a fi atent la tine nu înseamnă a nu fi atent la nevoia celuilalt, fiindcă atunci când pierde cel de lângă tine, toată lumea pierde, iar parte din această lume ești și tu.

Cristina Danilov este psiholog