Elevii nu votează

De vreo treizeci de ani, personajul principal al farsei naţionale intitulate „Educaţia românească” a devenit profesorul. Începutul a fost brusc. În căutare de voturi, cuplul Ion Iliescu- Petre Roman a îngăduit, imediat după 1990, fără niciun fel de oprelişte, transferul cadrelor didactice de la ţară la oraş, îmbolnăvind astfel şcolile din mediul rural. Nu-i aşa că uitaserăţi această manevră ticăloasă a FSN-lui? Cu timpul, în duhoare politicianistă, boala s-a extins în tot sistemul.

Fiindcă bani pentru educaţie s-au găsit întotdeauna doar pe fundul sacului, dascălul a fost mângâiat cu indulgenţă pe creştet, chiar şi când rezultatele elevilor săi arătau catastrofal. Din ce în ce mai des. De altminteri, individul, bun de gură, ştia să se apere: olimpicul era întotdeauna rezultatul muncii asidue a colectivului didactic, în vreme ce prostovanul, produsul unei familii disfuncţionale: tatăl, alcoolic; mama, culegătoare de căpşuni. Sau invers. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Şi uite aşa, după 30 de ani, în timp ce salariile profesorilor s-au tot majorat, a crescut şi numărul analfabeţilor funcţional, la peste 40% din totalul elevilor!

Dar profii de şcoală primară, de gimnaziu sau de liceu nu mai au vreo responsabilitate. Nici ruşine. Faptul că un absolvent de facultate de geografie habar nu are care sunt vecinii României constituie doar un eşec al învăţământului universitar – susţin sindicatele. De parcă lecţia asta banală o faci în amfiteatre, cu ditamai universitarul, nu cu învăţătorul. Dar azi nu mai poţi lăsa repetenţi fiindcă loveşti taman în profesori. Sunt prea puţini copii. Ce, vreţi să rămână dascălii fără joburi? Nu-i nimic dacă, pe urmă, analfabetul acela cumpără vreo două doctorate de la o privată şi ajunge parlamentar ori chiar ministru. Şi ne conduce. E vina tranziţiei, nu a şcolii.  

Trist este că părinţii au luat până acum partea profesorilor. Vreme de 12 ani nu fac rabat de la lănţişoare scumpe, iar când vreo mamă mai realistă îşi arăta indignarea că până şi la şcoală şpaga dictează, ceilalţi se fac negri de supărare. Ce, vrei „ca copchiii” noştri să nu mai ia zece la toate disciplinele? Azi, culmea genialităţii, notele de zece se dau cum se dădeau pe vremuri notele de cinci. Înainte de 1989, elevul cu zece pe linie reprezenta un fenomen rar, în 2020 tânărul analfabet funcţional nu ştie vecinii României, dar termină liceul cu zece. Oare nu ar trebui daţi în judecată toţi dascălii acestui absolvent, fiindcă nu şi-au îndeplinit misiunea? Ah, uitasem, nu elevul contează, ci profesorul! Să fie el mulţumit. Să aibă loc de muncă, salariu bunicel şi recunoştinţa semenilor pentru că a împărţit în jur întunericul cunoaşterii. Pardon, lumina.

Şi iată că, abia la final, am ajuns la elevi, victime sigure ale unui sistem politizat până peste poate. Ca fost profesor, ştiu că nu ei sunt principalii vinovaţi pentru lipsa lor de educaţie şi de cunoştinţe, ci familia şi mai ales şcoala. Iar când spun şcoală, mă refer inclusiv la ministerul Educaţiei, condus, în ultimele decenii, cu o singură excepţie – Daniel Funeriu – de miniştri de o crasă incompetenţă. Că Funeriu, singurul reformator al şcolii româneşti, a fost şi cel mai blestemat de către sindicatele din învăţământ spune totul despre şmenurile urât mirositoare din domeniu.

Criza sanitară generată de noul coronavirus scoate la iveală atât impotenţa şi impostura clasei politice, cât şi delăsarea şi lipsa de vocaţie a profesorilor din România. Leafa mergea oricum, indiferent de rezultate. A venit vremea să nu mai meargă chiar oricum, dacă nu vrem ca numărul analfabeţilor funcţional să ajungă la vreo 80%. Ce, nu doriţi să-i supăraţi pe dascăli, cerându-le performanţă? Aşa e: elevii nu votează. Dar există o armată foarte disciplinată de profesori. Şi alegeri din patru în patru ani.