Eminescu la Iaşi

Deşi a sperat în finalizarea doctoratului în filosofie la Berlin, acordându-i şi o subvenţie de 100 de galbeni în acest sens, Titu Maiorescu, mai nou ministru al Instrucţiunii în guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu, l-a numit bibliotecar la Biblioteca Centrală a Universităţii. Se întâmpla în august 1874, deşi numirea definitivă a venit abia în octombrie. Începea astfel cariera ieşeană a lui Eminescu, dar cu deosebire cea poetică, întrucât consacrarea sa definitivă ca mare poet a avut loc în intervalul ieşean. Peste mai puţin de un an, în iulie 1875, în urma unor malversaţiuni, Eminescu era demis din postul de bibliotecar şi implicat într-un proces de sustragere de bunuri, ce avea să se încheie cu achitarea sa. Prompt, Titu Maiorescu îl numeşte revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, unde va rămâne până în 4 iunie 1876, când este din nou destituit, de această dată din cauze exclusiv politice, ca urmare a căderii guvernului conservator. Au urmat alte şicane care făceau parte din practicile politicianiste primitive ale tânărului şi neexperimentatului stat român. Eminescu încasa încă o lovitură dureroasă, ce avea să alimenteze pesimismul său funciar. Peste doar o lună, pentru a supravieţui, Eminescu începea colaborarea la oficiosul primăriei, insignifiantul Curier de Iaşi, numit de el în glumă şi “Foaia vitelor de pripas”, ce avea să intre prin pana sa în istoria presei româneşti, altfel riscând definitiva şi meritata uitare.

Din cauza lipsurilor, poetul s-a mutat în Bojdeuca lui Creangă de la Ţicău, unde a rămas o vreme. În intervalul ieşean, Eminescu a susţinut prima şi ultima sa conferinţă publică, despre Influenţa austriacă asupra românilor din principate. Cunoştinţele temeinice de istorie, filosofie şi sociologie, împreună cu spiritul civic se reuneau în acest strălucit eseu, ce poate fi citit până astăzi cu un interes viu, deci nu arhivistic.

A rămas la Iaşi până în intervaul 20-28 octombrie 1877 (versiunea Perpessicius), când s-a mutat definitiv la Bucureşti, ca redactor la oficiosul conservator Timpul, tot la insistenţa lui Maiorescu. Puţin peste trei ani a durat, aşadar, prezenţa lui Eminescu la Iaşi, adică oraşul care-l revendică în cel mai înalt grad, cu deplină îndreptăţire, aş spune, întrucât intervalul coincide cu anii cei mai frumoşi ai poetului, cu iubirea pentru Veronica Micle, prietenia cu Ion Creangă şi consacrarea lui ca mare poet.

La schimb cu plus valoarea culturală pe care poetul a dăruit-o urbei, Iaşul a făcut destule, legându-şi numele de geniul său, pentru a-i păstra vie memoria, înălţându-i statui, oferindu-i exegeze şi locuri privilegiate în muzeele sale, într-un cuvânt, ferindu-l de uitare. Nici o altă personalitate pe care Iaşul a dăruit-o ţării ori a consacrat-o nu este mai profund legată de spiritul capitalei moldave decât Eminescu. Iar oraşul, precum se ştie a fost generos în ofertă. Deloc întâmplător, în conştiinta noastră culturală, dar şi în cea naţională, Eminescu a intrat ca exponent al Iaşului, într-o măsură mai consistentă decât alte locuri în care a trăit (Ipoteşti, Botoşani, Cernăuţi, Viena, Berlin, Bucureşti) ori prin care a trecut. Conştiinţa publică lucrează fără reguli prescrise şi fără intervenţii manipulatoare. Pur şi simplu ea a reţinut că epoca marilor elanuri ale poetului coincide cu perioada ieşeană.

Pe străzile, în parcurile şi pe colinele Iaşului te întâlneşti cu amintirea lui Eminescu şi pentru aceea că ieşenii l-au revendicat cu nespusă iubire, efigia poetului lipindu-se peste cea a oraşului. În anii din urmă, prin grija regretatului colecţionar Dumitru Grumăzescu, Iaşul a mai adăugat pe lista locurilor tari un popas eminescian, pe strada Lăpuşneanu. Colecţionarul ne invită să poposim întru aducere aminte de Eminescu în anticariatul său, care a devenit o veritabilă instituţie de cultură. O lacrimă pentru tragicul vieţii poetului şi un gând de pietate pentru tot ceea ce ne-a dăruit în doar cei 39 de ani de viaţă, nouă, românilor. De ce nu şi un popas de suflet, în care să aşezăm o floare în memoria lui Eminescu? La statuia din faţa Bibliotecii Centrale ori la busturile din Copou, Bucium sau de la Trei Ierarhi, arareori mi-a fost dat să văd aşezate flori. Poate pentru că suntem tot mai grăbiţi, ori pentru că am pierdut frumuseţea gesturilor simple.

În spaţiul Galeriei Anticariat, Primăria cred că ar trebui să înfiinţeze un popas muzeal Eminescu, menit să valorifice preţioasa colecţie eminesciană a lui Dumitru Grumăzescu. Având avantajul de a fi aşezat într-o zonă istorică privilegiată a oraşului, acest muzeu va avea toate şansele să se înscrie în ţesutul său organic, atât ca loc al memoriei cât şi ca popas de suflet unde trecătorii să pună o floare în amintirea lui Eminescu. Astfel, orice călător de pe strada Lăpuşneanu va şti că în acel loc se poate intersecta cu spiritul poetului şi că îi poate dărui o clipă. Aceste locuri ale memoriei cred că pot prilejui întâlniri mai directe şi mai sincere cu poetul decât o pot face muzeele clasice.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video