Eminescu şi Caragiale despre „greşalele în politică”

Dacă mergem pe urmele istoriei, o să vedem cu surprindere că o parte din guvernele noastre, începând chiar cu primul guvern din perioada lui Cuza, guvernul Barbu Catargiu, cât şi o parte din cele ce au diriguit ţara în perioada regelui Carol I, cele de dinainte de Primul Război Mondial, cât şi cele de după, atât din perioada de domnie a lui Ferdinand, cât şi cele din vremea lui Carol al II-lea şi a regelui Mihai I, cu excepţiile de rigoare, par să fi fost încropite în grabă în funcţie de interesele unor personaje mai mult sau mai puţin obscure, multe dintre ele au fost acuzate de corupţie, altele de incompetenţă crasă, chiar dacă în componenţa lor au intrat personaje de prim rang din lumea politică şi culturală a acelor vremuri. Presa a înfierat, la timpul potrivit, activitatea şi componenţa acestor guverne, într-un mod caricatural. Chiar şi guvernele conduse de mari cărturari, precum Iorga sau Octavian Goga, par desprinse dintr-o operetă sau dintr-un vodevil punctat cu multe picanterii. Nu e de mirare, deci, că au sfârşit-o lamentabil. Dar dacă vorbim tot de caricaturi şi încropeli, oare de ce nu ne-a fost dat să avem şi un guvern Caragiale sau chiar unul Eminescu, odată ce au existat guverne Kogălniceanu, Maiorescu sau Goga?

În privinţa lui Caragiale suntem lămuriţi.

Nenea Iancu a condus vreme de doi ani destinele Teatrului Naţional şi s-a ales praful din tot directoratul său. Caragiale a fost numit la 2 iulie 1888, prin Decret Regal, la intervenţia reginei Elisabeta a României, patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poetă, eseistă şi scriitoare (pseudonim literar Carmen Sylva, nume complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied), director al Teatrului Naţional din Bucureşti. Dramaturgul încercase să obţină acest post cu sprijinul lui Titu Maiorescu, dar acesta nu a avut încredere în aptitudinile manageriale ale lui Caragiale şi nu s-a implicat. Poate că a vrut să-l protejeze de o experienţă neplăcută. Sau poate că a vrut să-i plătească nişte poliţe mai vechi. Maiorescu a fost prudent. Evoluţia evenimentelor a arătat că, într-adevăr, Caragiale, nu a avut aptitudini manageriale. Dimpotrivă, ajungând director şi-a arătat adevăratul său caracter, pierzându-şi simţul umorului, şi devenind un zbir. Însă fanfaronada lui administrativă n-a dat roadele scontate.

Instalându-se la conducerea Naţionalului, Caragiale a vrut ca teatrul să funcţioneze ca un ceas nemţesc. De aceea a renunţat la o parte din tabieturile sale, instaurând la instituţie un program riguros şi o birocraţie ce friza absurdul. Conştiincios, venea primul la muncă, de la 8 dimineaţa şi părăsea ultimul teatrul, la ora 10 seara. Caragiale a renunţat la viaţa sa boemă, dar nu şi la aventurile galante. Totuşi, licheaua din el şi-a spus şi aici cuvântul. Aşa cum a sedus-o fără scrupule pe Veronica, probabil numai ca să-l bage în boală pe prietenul său de la Timpul, Eminescu, aşa a părăduit, apelând la farmecul său, dar şi la prestigiul său de director şi de scriitor, şi inimile unor actriţe din trupa teatrului pe care-l diriguia. Caragiale a vrut să fie ceea ce nu era. Un director model. Dar caracterul său i-a jucat feste. În teatru s-a instaurat o atmosferă apăsătoare, fanariotă, marcată de bârfe şi de comploturi subterane. Presa l-a primit cu ostilitate, iar marii actori ai vremii au refuzat să joace pe scena Naţionalului, grăbind sfârşitul său. Dacă a fost lamentabil ca director, vă daţi seama cum ar fi fost ca om politic! Dumnezeu l-a ferit de această experienţă. După cum l-a ferit şi pe Eminescu de experienţele pe care le-au avut Iorga sau Octavian Goga. De altfel, având o fire rebelă, imprevizibilă, Eminescu n-ar fi putut să devină mascota nimănui. "Greşalele în politică, scria el, sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei."

Dar iată ce spune Eminescu şi despre legi: "Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică", şi din această pricină, adaugă el, "toate lepădăturile Orientului şi Occidentului" s-au oploşit aici.

Caragiale a făcut şi el o radiografie la sânge a societăţii româneşti. Dacă Eminescu a trebuit să observe lumea din afară, pentru a vedea toate metehnele ei, Caragiale nu a trebuit să facă prea mare efort, căci o parte din metehnele lumii politice şi sociale făceau parte din însuşi caracterul său: "Partidele politice, în înţelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noue de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în România. Cele două aşa numite partide istorice care alternează la putere nu sunt, în realitate, decât două mari facţiuni, având fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facţiunilor sunt mai mult sau mai puţin ambiţioşi politicieni. Iar clientela este plebea incapabilă de muncă şi neavând ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi; apoi productul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi liber cugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi – toţi teoreticieni de berărie – după aceştia, mari funcţionari şi impiegaţi mititei, în imensa lor majoritate amovibili." Sau: "A căzut un guvern şi a venit altul, îndată, toată administraţia ţării, şi cea de stat, şi cea de judeţ, şi cea comunală – de la prefecţi şi secretari generali de ministere până la cel din urmă agent de poliţie şi până la moaşa de mahala – se înlocuieşte… pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămânzii trec la masă, sătuii la penitenţă. Şi asta aşa mereu şi pe rând, din trei în trei ani, ba şi mai des uneori. De la o administraţie astfel recrutată şi constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate şi scrupuluri nu se pot pretinde".

Radiografiile lui Eminescu şi Caragiale sunt oricând actuale. Aceasta deoarece nici caracterul omului, nici caracterul unei naţiuni nu se schimbă peste noapte. Dimpotrivă, unele din aceste tare, cum ar fi obedienţa, slăbiciunea faţă de tot ce e străini par să fi devenit eterne.

Radiografia lui Eminescu se ridică însă dincolo de contingent. El caută adevărul ultim al istoriei omului, dar şi al universului creat. "Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale – scrie el – şi o comparăm cu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. Cu toate acestea, precum o lege eternă mişcă universul deasupra capetelor noastre, precum puterea gravitaţiunii le face pe toate să plutească cu repejune în cosm, tot astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile.

Oricât de mici am fi pe acest glob, atât de neînsemnat în univers, al cărui an întreg de câteva sute de zile nu sunt decât măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şaizeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă!" şi Eminescu continuă împingând spre absolut viziunea sa: "De aceea vedem că marile evenimente istorice, războaie cari zguduie omenirea, deşi par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate astea atât de invariabile ca şi un eveniment în constelaţia cerească. E drept că cei vechi n-aveau cuvânt de-a pune oroscopul şi de a judeca după situaţia aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar cu toate astea în naivul lor chip de-a vedea se ascundea un adevăr, acela că, precum o constelaţiune e dată cu necesitate tot aşa evenimentele de pe pământ se întâmplă într-un şir pare că de mai înainte determinat."

Oare un om cu o astfel de viziune asupra lumii cum a fost Eminescu dacă s-ar fi aflat la cârma ţării ar fi putut-o îndrepta spre un alt destin? Dumnezeu l-a ferit de o astfel de încercare…

Nichita Danilov este scriitor şi publicist