Enescu

Odată, Enescu a început cursul aşa: În prelegerea de astăzi vom urmări cu obstinaţie decelarea punctelor singulare. Sper că nu vă inoportunez cu limbajul meu esoteric! Nu este greu de imaginat nedumerirea noastră, studenţi la Mecanică în anul II, atunci când luam contact cu astfel de exprimări extrem de preţioase, profesorul atingându-şi scopul declarat/ nedeclarat de a ne dezvolta vocabularul predând matematica utilizând diverse cuvinte rare, pe care noi eram bucuroşi să ni le însuşim, că, vorba aia, simţeam că avem ce învăţa de la marele intelectual, pe lângă matematică. Partea proastă era că nu prea aveam posibilitatea să folosim aceste cuvinte în vorbirea curentă, nici măcar pentru a impresiona fetele (cu cine puteam folosi termeni precum rebarbativ, evanescent, ipso facto, apriori, afortiori ş.a.?) Le mai folosim, uneori, între noi, ca un fel de parole de recunoaştere între cei care au fost studenţii lui Ion Enescu.

Era din Vrancea, născut în 1930, absolvent al Colegiului Naţional „Unirea” din Focşani şi al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Matematică-Fizică. Îşi începe cariera în învăţământ la Bucureşti, în anul 1953, la Institutul de Căi Ferate (care va fi absorbit de Politehnica bucureşteană în 1959). Din 1954 devine asistent titular (lector în 1961, conferenţiar în 1969, profesor în 1976 şi conducător de doctorat în 1977) la Institutul Politehnic Iaşi, Catedra de Matematică, al cărei şef devine în 1982. Cercetările sale s-au desfăşurat în domeniul teoriei algebrelor, publicând, în 1973, monografia Algebre, împreună cu prof. dr. doc. Ion Creangă, conducătorul său de doctorat din 1968 şi rectorul Universităţii „Al. I. Cuza” între 1955-1972.

Timp de un an nu cred că l-am văzut vreodată zâmbind pe profesorul Enescu. Poate de vreo două ori a schiţat ceva ce aducea a zâmbet amar. Era distant, chiar rece, nu cred că ştia numele cuiva din anul nostru (în afara acelora care excelau la aplicaţii, cred), numele de familie bineînţeles, căci nu mi-l imaginam să se adreseze cuiva pe numele mic, în nici un caz studenţilor. Nu prea dialoga cu noi la curs, nu prea se practica treaba asta, oricum, noi ne consideram nişte bieţi neştiutori pe lângă eruditul nostru profesor. Mie mi s-a adresat o singură dată, încredinţându-mi, în calitatea mea de şef de grupă, o misiune memorabilă, de mare risc şi importanţă academică, după ce susţinusem examenul scris la Matematici Speciale: Vă rog să preluaţi carnetele colegilor dumneavoastră şi să aveţi grijă să ajungă la posesori!

Cu toate că relaţia profesor-student avea o aparenţă glacială, aceasta era caracterizată de mare admiraţie şi respect faţă de profesorul Enescu. Situarea în imediata proximitate a unui astfel de personaj, faptul că eram părtaşi la prelegerile sale ne dădeau un sentiment de mândrie intelectuală şi de apartenenţă la un act didactic atipic. Acest respect nu era însă cu sens unic! Ca şi mulţi alţi profesori din politehnică nu era adeptul unor forme facile de a relaţiona cu studenţii, ci cultiva o formă superioară de respect faţă de aceştia, exprimată prin modul impecabil în care oficia rolul de magistru, prin grija cu care îşi pregătea cursurile, care erau fluente şi foarte concise. Era venit parcă din altă lume, o lume a respectului total, care îl determina pe profesor să ne ceară permisiunea, nouă, de a preda îmbrăcat cu paltonul, în amfiteatrul P1 din corpul A, unde, în iarna dintre 1984 şi 1985, era un frig îngrozitor, ca şi în alte ierni, de altfel.

Din atitudinea sa generală s-ar fi putut trage concluzia că nu prea era interesat de ceea ce era în jurul său. Finalul său tragic a demonstrat contrariul, profesorul Enescu având un simţ al dreptăţii şi solidarităţii umane care depăşeau instinctul de autoconservare.

Din lucrarea „Volum memorial dedicat foştilor profesori şi colegi”, Ed. Pim, 2011, editori Alexandru Cărăuşu şi Georgeta Teodoru de la Catedra de Matematică a Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi”, aflăm cum, la începutul anului 1989, la Comitetul Central al P.C.R. ajunsese o scrisoare anonimă… care incrimina doi sau trei membri ai catedrei de practici incorecte sau cel puţin criticabile în relaţiile cu studenţii, în modul de desfăşurare a unor examene. Bineînţeles că, în spiritul vremurilor, s-a organizat, la data de 31 martie 1989, o şedinţă de analiză a situaţiei create, în sala Senatului, aflată la etajul I din corpul B al politehnicii. Profesorul Enescu, şef al Catedrei de Matematică, după ce a ascultat acuzaţiile aduse colegilor săi, a rostit o pledoarie plină de pasiune, dar şi de argumente solide în apărarea colegilor D-sale în general, în apărarea celor trei colegi asupra cărora se arunca o nemeritată vină, în special, ţinând un discurs… plin de amărăciune, dar şi de demnitate, la sfârşitul căruia a spus că ar mai avea de adăugat ceva… Nu vom afla niciodată ce mai dorea profesorul să spună, deoarece s-a sprijinit de un scaun şi s-a prăbuşit mort pe podeaua Senatului. Avea 59 de ani!

Noi terminaserăm facultatea, eram împrăştiaţi în toată ţara şi nu am aflat decât mai târziu că profesorul murise şi mult mai târziu am aflat şi circumstanţele în care se produsese dispariţia sa.

De multe ori vorbim de eroi într-un mod destul de abstract şi de impersonal. Iată însă că sunt momente în viaţă când avem ocazia să întâlnim oameni-eroi care ne arată cât de complicată, de nedreaptă şi de tragică este, uneori, existenţa umană!

Profesorul Enescu este un astfel de erou!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video