Eternul Caragiale

Am greşit, recunosc! M-a luat tastatura pe dinainte. În articolul de săptămâna trecută semnalam la un moment dat un interviu cu directoarea liceului bucureştean „Caragiale”. Interviul îmi lăsase o impresie pozitivă. Am socotit – şi am scris asta – că directoarea vorbea lucid şi echilibrat, că spunea lucruri interesante, că semnala probleme importante ale învăţământului românesc. Dar, acum vreo două zile, surpriză: doamna directoare s-a întâlnit, la liceu, cu ministrul Budăi. Oricum, simplul fapt că discuţi cu Budăi ridică semne de întrebare, căci ce conversaţie poţi face cu Budăi? E o chestiune care îmi stârnea mirare şi înainte de 1989: cum puteai să-i ai drept interlocutori pe Emil Bobu, pe Aneta Spornic, pe Chivu Stoica?

Dar să revin. Discuţia a avut loc în cancelarie. Ministrul Budăi s-a dus la directoare cu un buchet de flori. De ce a vrut el să aibă o conversaţie cu directoarea de la Caragiale şi nu cu altă directoare, sau alt director (caz în care ar fi fost scutit de cheltuiala cu florile), nu ştiu. Fapt este că a fost o întâlnire benefică. Aşteptat în faţa cancelariei, la finalul întrevederii, de câţiva ziarişti, ministrul Budăi era emoţionat, apreciind că participase la un moment memorabil. Dar încă mai emoţionată (ce zic: transfigurată) era doamna directoare. Nu şi-a drămuit superlativele: cancelaria trăise momente unice, discuţia fusese de o calitate intelectuală excepţională, barierele dintre ministru şi profesori dispăruseră, aceştia din urmă avuseseră ocazia să spună ministrului ce probleme au, probleme care nu se limitează, nici pe departe, la chestiunea salariului.

Dacă ar fi avut umor, doamna directoare ar fi putut prelua o replică din Caragiale: „Frumos ne-ncălţaşi, nene Marius!”

Toată lumea îşi aminteşte de Telegrame, schiţa în care Caragiale ne prezintă conflictele izbucnite între mai marii dintr-un oraş de provincie. Conflicte care se lasă cu vorbe grele şi gesturi contondente: „Directoru prefecturi locale Raul Grigoraşcu insultat grav de dumnezeu mami şi palme cafine central. Ameninţat moarte”, „A doua oară atacat palme picioare piaţa endependenţi”, „directorul apărându-se tras două palme, atunci agresorul smucind voit fugi şi directoru prima furie lovindu-l piciorul spate gios” şi tot aşa până ce, în final, „pupat piaţa endependenţi”. M-am gândit la acest text aflând că un deputat AUR, Titi-nu-ştiu-cum, telefonează în miez de noapte altor parlamentari şi îi înjură copios. Unuia dintre ei i-a rezervat o ameninţare insolită, fără precedent, cred eu, în analele vieţii parlamentare: „îţi rup chiloţii”.

Această replică, de un intens erotism, poate fi – desigur – psihanalizată. Actul pe care îl preconizează Titi-nu-ştiu-cum implică o dezgolire, sau – cum spun intelectualii subţiri – o devoalare. Numai că brutalitatea gestului ne trimite la conceptul de violenţă simbolică, în termenii lui Bourdieu şi, de fapt, pur şi simplu la ideea de viol. Înverşunându-se asupra chiloţilor, Titi-nu-ştiu-cum transformă agresiunea fizică într-una erotică. E posibil ca Titi să fie obsedat de fetişism şi să colecţioneze acele accesorii vestimentare intime, ruperea chiloţilor unui coleg reprezentând o încercare de a se elibera de complexe. De notat că Titi-nu-ştiu-cum caută să stabilească un dialog cu victimele sale, tot în scopul unei defulări, de data aceasta verbale. În fine, cireaşa de pe tort: colegii de partid spun că Titi nu a dat telefoane nocturne şi nu a proferat ameninţări din răutate, întrucât el este prieten şi cu omul cu chiloţii şi cu ceilalţi parteneri de discuţii nocturne.

Oare ce s-ar fi întâmplat dacă nu erau prieteni? Mi-e frică să mă gândesc.

Dar în Parlamentul României valorile morale, precum prietenia, sunt valori sacre.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor