Caută 
1 MIN
În puşculiţa de clişee a discursului public a fost adăugat, de mai mulţi ani, un nobil trofeu lexical: cuvântul excelenţă. În opinia mea, cea mai convingătoare evidenţă a bagatelizării o constituie prezenţa masivă a cuvântului respectiv în sferele discursului politic, adică în codul care, la noi, a făcut posibilă exprimarea totului despre nimic.
Conform depozitului electronic de stenograme ale dezbaterilor parlamentare, în anul 1996 clişeizarea părea la început de drum, din moment ce baza de date înregistra doar 19 apariţii. În legislatura actuală, se înregistrează 121 de ocurenţe, un total de etapă care ar echivala cu o medie de 40 prezenţe/an. În perioada 2012-2016, media s-a ridicat la peste 50 ocurenţe/an. Dacă adăugăm că un an parlamentar măsoară nouă luni, având cam 180 – 200 de zile de activitate, atunci intuim că, la fiecare trei-patru zile, un ales al poporului comunică despre excelenţă. Sau cu o excelenţă.
Ca vorbă goală, clişeul excelenţei este un condiment discursiv deosebit de ispititor. Până şi politicienii agramaţi ori analfabeţi ştiu a-l folosi cu vârf şi îndesat. Ceea ce a mai rămas din înţelesurile bietei vocabule care a avut neşansa de a fi măcinată în moara de palavre a circului politic presupune, desigur, un uz superlativ lipsit de echivoc. Cu unitatea de măsură a excelenţei se poate construi sau măsura orice: criterii de excelenţă, centre de excelenţă, grupuri de excelenţă, burse de excelenţă, diplome de excelenţă, premii de excelenţă ş.a. N-are noimă să lungim vorba. Oriunde ţi s-ar opri mintea sau simţurile, hop!, dai de o mică, dar elocventă mostră de excelenţă.
Dintre toate soiurile de excelenţă pe care le-am răspândit, ca nişte bube dulci, peste tot, în viaţa publică, cel mai mult ne place excelenţa profesională. Pentru meseriaşii rasaţi, pur-sânge, de elită, calificativul "foarte bine" sună a insultă. Păi cum, Cerule mare!, să îndrăznească cineva să mă jignească în halul ăsta? Se poate aşa ceva? Ne-am încrucişat cumva lingurile în aceeaşi strachină? Am împărţit frăţeşte covrigul? Nu, boss, nu, "foarte bine" nu-i nici destul, nici cool! Încearcă un "excelent" şi vorbim după!
Boala excelenţei se recunoaşte după simptome descrise de multă vreme în mai toată literatura satirică a lumii. Pentru început, suferindul este răpus, zguduit, răvăşit de fiorul revelaţiei că mai-mult-decât-perfecţiunea trebuie să poarte un nume propriu. Mai ţineţi minte bancurile cu Chuck Norris? Doar Chuck Norris strănută cu ochii deschişi sau face focul cu două cuburi de gheaţă. Lui Chuck Norris, Pământul i-a cerut voie să se învârtă în jurul Soarelui. Ei bine, suferindul nostru imaginar l-ar face pe Chuck Norris să-şi plângă în pumni până la infinit şi înapoi. De două ori. În cazurile fără leac, boala indică ravagiile cronice ale imposturii fără margini. Privit prin lentila excelenţei, sinele închipuit al suferindului e pur şi simplu splendid, suprem, superb(issim).
În conjuncţie cu excelenţa, impostura creează un decor grandios. Orice fleac, orice trucaj, orice şmecherie cu băţ capătă proporţii monumentale. Acolo unde bunul-simţ dictează obiectivitate, precauţie şi modestie, boala excelenţei rupe orice zăgaz. Cea mai neînsemnată dintre înfăptuiri devine o realizare atât epocală, cât şi grandioasă. Ai mutat o hârtie de pe un birou pe altul! Bravo, eşti cel mai rafinat maestru al filologiei! Ai aruncat o coajă de creion la coş? Extraordinar, te poţi considera, fără teama de a greşi, cel mai reputat profesionist în domeniul grafotipologiei! Te-ai scărpinat cumva în cap? Nemaipomenit, tocmai ai devenit geniul fondator al tetrapiloctomiei! Scăldat în lumina protectoare a excelenţei, impostorul nu-şi poate imagina decât că el este sau ar trebui să fie Regele Soare. Prin urmare, dosarele care înregistrează excelenţa imposturii cuprind doar vorbe foarte mari menite să ascundă, ca într-un vodevil, caractere foarte mici.
Limbajul care scoate în vileag excelenţa imposturii e ca o limbă întoarsă pe dos. Între vorbe şi fapte se instituie un raport de inversă proporţionalitate. Pre limba acestui soi de excelenţă, "articolaş" vrea să zică "lucrare de referinţă", "raport de activitate" înseamnă "strategie inovatoare de dezvoltare instituţională", statul la serviciu se traduce ca "abilitate de autoperfecţionare şi de valorificare a experienţei dobândite", iar pusul sistematic de beţe-n roate – indiferent că vorbim despre roatele proprii ori ale altora – se cheamă "contribuţie la realizarea unor evenimente profesionale de prestigiu". Ca multe alte fiinţe vii, oamenii mioritici pot comunica fără a gândi. Excelent! Oare cum ar fi să şi gândim?
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi
Publicitate și alte recomandări video
