Expatriaţii

În 1992, tânărul bosniac (provenit dintr-un tată ucrainean şi o mamă sârboaică), absolvent al Universităţii din Sarajevo, Aleksandar Hemon, se afla, ca turist, în Statele Unite. Izbucnirea războiului iugoslav îl determină să ia o decizie crucială: aceea de a nu se mai întoarce acasă. Un caz precum multe altele, la prima vedere, din vremea respectivă. Totuşi, specificitatea lui Hemon venea din faptul că el era un scriitor în plină afirmare, al fostei Iugoslavii. Publicase mai multe povestiri şi fusese bine primit de critica locală. Expatrierea însemna fie renunţarea la scris, fie trecerea la scrisul în limba engleză. Prozatorul a mers, curajos, pe cea de-a doua variantă, ajungând, în trei decenii de activitate literară (pe parcursul cărora a fost comparat, absolut justificat, cu Joseph Conrad), în postura unui autor american respectabil (cu volume apărute la edituri mari, nominalizat sau laureat al unor premii prestigioase, bursier literar al Fundaţiei MacArthur, în 2004, sub auspiciile programului simbolic intitulat „the genius grant”). Aleksandar Hemon s-a impus categoric într-o zonă unde puţini emigranţi reuşesc să o facă.

Ruperea de cultura-matcă a lăsat însă urme semnificative în psihologia creatoare a autorului. Cărţile sale de proză scurtă ori lungă sunt fundamental autobiografice, sondând, subtil, drama exilului şi, implicit, pe cea a alienării culturale. Culegerile de povestiri, The Question of Bruno/ Întrebarea lui Bruno (2000) şi Love and Obstacles/ Dragoste şi obstacole (2009), creionează profiluri de emigranţi traumatizaţi, în diverse forme, de înstrăinarea mentalitară. În Întrebarea lui Bruno, apare alter ego-ul ficţional al lui Hemon, Jozef Pronek, reluat în primul său roman – Nowhere Man (2002)/ Omul de nicăieri (2010) -, tot o parabolă a expatrierii. În sfârşit, cel de-al doilea roman al scriitorului (tradus şi în limba română de Dan Sociu), The Lazarus Project (2008)/ Proiectul Lazarus (2011), investeşte problema exilului cu noi sensuri estetice. Prozatorul se inspiră dintr-un episod istoric real, petrecut în Chicago (unde locuieşte, de altfel, el însuşi). În 1908, Lazarus Averbuch, un evreu emigrant (din Basarabia), de 19 ani, bate, dis-de-dimineaţă, la uşa şefului poliţiei din oraş. Motivul vizitei a rămas necunoscut, dar se pare că Lazarus ar fi avut o scrisoare pentru poliţist. Shippy (comandantul în discuţie) a reacţionat violent, întrucât l-a bănuit pe Averbuch a fi anarhist (din cauza trăsăturilor şi uniformei de lucru). Înainte de a-i da şansa unei explicaţii, l-a împuşcat pe tânăr cu arma din dotare.

Incidentul a împărţit metropola în două: apărătorii lui Shippy au susţinut intenţiile criminale ale „anarhistului” Lazarus, denunţătorii xenofobiei, dimpotrivă, l-au acuzat pe Shippy de asasinat rasial, considerându-l pe Averbuch martir. În 2008, la un secol de la întâmplare, scriitorul bosniac-american Vladimir Brik (alt „dublu” narativ al lui Hemon) obţine o bursă literară pentru a studia cazul şi a-i dedica un roman. Pleacă, alături de un vechi prieten, şi el emigrant bosniac în America, fotograful Ahmed Rora (bazat pe amicul real al lui Hemon, Velibor Božovič, ale cărui poze însoţesc volumul la care mă refer), în Europa de Est (Ucraina, Bosnia, România, Moldova), pentru a recompune traseul cultural al lui Averbuch. În paralel e reconstruită tipologic şi Olga – sora lui Lazarus – singura care, după uciderea fratelui, deşi hărţuită de autorităţi, a încercat să elucideze enigma. Voiajul celor doi prieteni îl foloseşte, de fapt, pe expatriatul estic Averbuch, din 1908, ca pretext al unei incursiuni autoscopice a altor doi expatriaţi răsăriteni, din 2008 de data aceasta. Ei încearcă să-şi găsească astfel identitatea pierdută, dar, în schimb, decoperă o lume sordidă, neinteligibilă, alienată cultural la rândul său.

Hemon este un prozator de mare forţă care, pe lângă indiscutabilul talent literar, deţine şi un bagaj cultural, psiho-emoţional mai corect spus, excepţional. Privit în sine, acesta se dovedeşte capabil, de unul singur, mai ales în condiţiile vieţii autorului într-o civilizaţie străină, să deschidă calea către capodoperă.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi