Fascinaţia vidului

Într-una din cele mai cunoscute piese ale sale, Scaunele (1952), Eugen Ionescu pune în scenă două personaje, Bătrânul şi Bătrâna, care primesc, cu politeţurile de rigoare, o mulţime de invitaţi ce urmează să ia cunoştinţă de mesajul unui misterios Orator. Numai că invitaţii rămân invizibili în timp ce gazdele tot aduc scaune care se acumulează umplând până la refuz spaţiul scenic. La sfârşit, Oratorul îşi face apariţia, bătrânii – fericiţi că şi-au îndeplinit misiunea – se sinucid, dar când să livreze mesajul atât de aşteptat descoperim că oratorul e surdomut, încât nu poate scoate decât nişte horcăieli ininteligibile. Despre această piesă Ionescu însuşi a spus că înfăţişează nişte fiinţe derutate de absenţa oricărui sens, zbătându-se grotesc şi derizoriu în vid. Şi, adaugă el în Note şi contranote, tocmai această absenţă este substanţa piesei, absenţa devenind o paradoxală şi neliniştitoare prezenţă.

Mi-am amintit de baletul absurd şi rizibil al scaunelor ionesciene uitându-mă într-o doară la ceea ce s-a numit pompos „manifestările prilejuite de Ziua Marinei”. Am regăsit vidul în stare pură. Sărbătoarea Marinei se desfăşura fără marină, întrucât România nu are vase de război (care îşi merită numele). Se zăreau câteva siluete de ambarcaţiuni care pluteau, dar nu-ţi puteai da seama ce menire au. În apă vid, la fel şi pe uscat. Îmbrăcat la patru ace, preşedintele şi-a ţinut tot timpul de mână consoarta, aşa cum a văzut el la alţi preşedinţi mai mari, ai Americii în primul rând. Trecerea în revistă a gărzilor s-a transformat într-o paradă a modei, cu Iohannis în chip de Tom Cruise. Cuplul prezidenţial s-a urcat după aceea la tribună unde, iarăşi, îl aştepta vidul absolut. A vorbit Iohannis, accentuând cuvintele în frază complet aiurea (am crezut o vreme că e din cauza originii sale săseşti, dar nu, am acum convingerea că pur şi simplu nu ştie să vorbească). A cuvântat Ciolacu, înşirând şi el banalităţi îngrozitoare, dar ideea era ca noi să vedem soliditatea coaliţiei PSD-PNL. În jurul celor doi oratori, la tribună, figuri lipsite de expresie, plictisindu-se copios, dar încercând să ascundă asta printr-un aer solemn. Au fost aşadar doi oratori, nu unul, ca în Scaunele lui Ionescu, dar la fel de incapabili să transmită vreun mesaj coerent.

Parodia de la Constanţa e o imagine emblematică a vieţii politice din România. Prioritate au punerea în scenă, imitaţia, mimarea. Inamicii de ieri au devenit aliaţii de astăzi. Protagoniştii citesc de pe foi texte insipide, iar când vorbesc liber la talk-show-uri repetă papagaliceşte indicaţiile date de conducerea partidului. Nivelul intelectual este fioros de scăzut, în cel mai bun caz el atinge o mediocritate râncedă. Nici nu mai ţin minte de când preşedintele n-a mai făcut o baie de mulţime, dar ce zic, de când n-a mai schiţat câţiva paşi pentru a strânge mâinile unor simpli cetăţeni. E sensibil în schimb la primiri protocolare, adoră să se pozeze cu mai marii Europei. Vidul. Vidul proiectului pompos numit România educată. Vidul care ameninţă instituţiile statului. Vidul care transformă o golăneală sordidă în „act de cultură”, aclamat de adolescente în transă şi cu privirile goale.

Fascinaţia perversă, vertiginoasă a vidului.