FILIT – Interviu cu scriitorul Adrian Opriu: „Scoate televizorul din casă şi vei găsi tu, ca părinte, timp să citeşti pentru copilul tău”

Adrian Oproiu a venit anul acesta la FILIT ca traducător a trei scriitori importanţi croaţi, lansându-se o carte în timpul festivalului cu opera acestora: Miroslav Kirin, Nada Topić şi Goran Čolakhodžić..

– Să începem cu o discuţie mai veche: graniţa între traducere şi creaţie originală e foarte fină. Unii argumentează chiar că în adaptarea dintr-o limbă în alta, o persoană care cunoaşte foarte bine limba, dar e lipsită de simţ creativ şi literar, nu va putea face o traducere care să reflecte cu adevărul spiritul operei, mai ales în cazul poeziei. Tu eşti şi poet, şi traducător. Te-a ajutat acest lucru?

Sunt poet şi traducător, aşa este, dar înainte de asta am terminat Facultatea de Filosofie în Bucureşti. Printre multele materii care se studiază acolo, importantă a fost hermeneutica, deci vorbim de interpretarea textului. Gândindu-mă înapoi puţin, cred că formaţia asta a contat foarte mult: cea de student la filosofie, faptul că am fost învăţat să mă uit foarte atent la un text, să-l interpretez, să-l răsucesc pe toate feţele, fiindcă pe atunci nu ştiam că voi deveni traducător. Ceea ce mă face pe mine în primul traducător este de fapt dragostea faţă de literatură. Pentru mine contează foarte mult acest respect faţă de text. Faptul că nu îl tratez uşor, trebuie să intru înăuntrul lui, să-l „văd”. Iar chestiunea asta nu ţine foarte mult de gramatică, ci de spiritul textului. Faptul că mă ocup de poezie, că am scris poezie, contează bineînţeles la fel de mult, mai ales când traduci poezie. Nu doar faptul că ai scris, ci faptul că ai citit mult, că ai un background.

– Cum ajunge un profesor de logică şi filosofie de la Curtea de Argeş să fie poet şi traducător în Croaţia?

Parcursul meu poate e destul de neobişnuit, fiindcă e greu de ajuns în Croaţia – oamenii nu prea se duc acolo ca să muncească. Sunt din Curtea de Argeş, studiile le-am făcut în Bucureşti, dar m-am întors şi am fost profesor în oraşul meu unde am lucrat şi la un ziar local. În Curtea de Argeş are loc de mult timp un festival destul de mare, doar de poezie. Ca ziarist, la acel festival am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie, o poetă venită din Croaţia. La un an şi ceva după aceea m-am mutat în Croaţia, la 29 de ani.

– Ştiai limba înainte de a mers acolo?

Deloc, absolut deloc. Nici nu prea ştiam ce înseamnă lumea de acolo. Contactul şi intrarea mea în ţara şi în cultura croată au fost destul de bruşte; nu le cunoşteam deloc. Nu a fost în plan să devenim şi traducători. Dar la o seară dedicată literaturii române la un club din Zagreb a fost prezent şi un poet, Cosmin Perţa, iar unul dintre traducătorii de acolo, care ştia că noi ne ocupăm şi de poezie, ne-a făcut acestă ofertă, să îl traducem. Aşa am început, ne-a plăcut şi am continuat munca asta apoi peste ani.

– Volumul lansat la FILIT conţine poezii de Miroslav Kirin, Nada Topić şi Goran Čolakhodžić. Ce îi leagă pe aceşti poeţi, au elemente comune sau sunt generaţii total diferite?

Sunt scriitori care se cunosc între ei şi se citesc între ei. Nu sunt neapărat influenţaţi unii de alţii. Ei reprezintă, de fapt, trei generaţii separate. Miroslav Kirin este cel mai în vârstă, urmat de Nada Topić, apoi de Goran Čolakhodžić. Miroslav Kirin are o abordare lirică mai ludică, mai post-modernă, la fel şi Nada Topić, deşi pune accentul mai mult pe biografie faţă de Kirin, care se joacă foarte mult la nivel textual şi intertextual. Iar Goran Čolakhodžić vine de undeva din zona modernismului; a făcut brusc un salt spre lirica contemporană, dar acel modernism nu a dispărut. Sunt şi nu apropiaţi, însă cu siguranţă sunt reprezentativi pentru generaţiile lor.

Nu ştiu dacă poezia trebuie să ajungă la un public mai larg

– Ce crezi că îi lipseşte poeziei contemporane să spargă bariera şi să ajungă la un public mai larg?

Poezia a avut întotdeauna un număr mai mic de cititori şi lucrul acesta cred că va rămâne mereu la fel. Dar în lumea de astăzi poetul poate să iasă mai uşor în faţa publicului, pe mai multe canale. Sunt poeţi şi în România care şi-au format un public, se vede asta foarte clar. Cred că şi-au adaptat până la urmă şi limbajul în sensul acesta – poate voit sau nu. Dar cred că există o zonă de comunicare şi una în care nu mai comunică. Depinde foarte mult de scriitor.

– Este veşnica întrebare: dacă scrii pentru tine sau dacă scrii pentru alţii.

Sunt poeţi şi poeţi, dacă ne referim la cei croaţi, cred că Miroslav Kirin este accesibil publicului, Nada sigur este, dar Goran vine din zona modernistă, care are un fel mai criptic, puţin mai dificil, bazat pe asocieri culturale care nu sunt menţionate direct. Nu ştiu dacă poezia trebuie să ajungă la un public mai larg, dar există segmente din ea care ajung, cu siguranţă. Am remarcat în România un fenomen la modă: sunt multe „videopoeme”, o poezie cu suport video. Ar trebui să iasă cumva în întâmpinarea unui public mai larg. Plus că sistemul de festivaluri este mult mai amplu faţă de anii precedenţi, astfel încât astăzi a devenit o normalitate pentru un poet să circule cu poeziile lui în Europa şi în lume. În Croaţia există mai multe proiecte de poezie şi muzică. Aici, poetul este ca la concert, sunt şi poeţi muzicieni, alţii care au început să combine lucrurile. Întâmplător, sunt şi eu printre cei care încearcă să combine poezia cu muzica. Deşi nu ştiu dacă în cele din urmă va fi pentru publicul larg.

– Vorbim de muzică adaptată versurilor sau versuri puse pe muzică?

Există multe posibilităţi. Poţi pune versurile pe muzică, şi sunt unii care îşi cântă versurile. Ceea ce încerc eu să fac este să compun muzică pentru fragmente de poezie gata scrise sau scriu pentru o anumită muzică. Încerc să le fac cumva organic. Ideea mea este cea a unei cărţi-CD care ar urma să nu fie efectiv o carte ci, dacă o să îmi iasă, va avea o formă dramă radiofonică. Poezia este doar citită, dar în spate nu este doar muzică, ci şi ambient. Cred că sunt tot felul de încercări în poezie care ies în zona aceasta a experimentelor cu alte arte.

Scoate televizorul din casă şi vei găsi tu, ca părinte, timp să citeşti pentru copilul tău

– Croaţia are o strategie naţională de promovare a lecturii între 2017 – 2022, în care anul 2021 a fost declarat anul lecturii. Există şi un proiect, din ce am văzut, care declară Croaţia prima ţară care devine „Free Reading Zone”, oferind acces gratuit, fără permis de bibliotecă, la peste 100.000 de cărţi pe teritoriul ei. Se văd rezultatele acestor campanii la nivelul oamenilor de rând?

Îmi este greu să răspund la întrebarea aceasta deoarece nu sunt într-o zonă de unde să fiu cel mai bun observator. Dar dacă se citeşte sau nu… ei se plâng că nu se citeşte, că vânzarea de carte nu merge foarte bine. Este un sistem interesant la nivelul bibliotecilor publice: în momentul în care te duci să iei o carte împrumut, totul se inventariază online. Autorii care au cărţi în bibliotecile publice, la fel şi traducătorii, pot să vadă exact câte cărţi s-au împrumutat de-ale lor şi pot să urmărească cumva, într-un mod concret, ce se întâmplă cu cărţile lor mai departe, la un anumit public. La cel care accesează bibliotecile publice.

– În România nu avem astfel de iniţiative naţional asumate. Cum crezi că poţi aduce astăzi un copil către lectură, când atenţia e împărţită în sute de locuri?

Îţi dau exemplul meu, din familie, care s-ar putea să nu fie valabil pentru foarte mulţi oameni. Eu nu am televizor acasă de foarte mult timp. Fata mea de 5 ani nu a crescut cu televizor. Se uită în weekenduri la bunici la câteva desene animate, mai punem şi noi acasă din când în când pe laptop. E incredibil cât de mult timp îţi mănâncă televizorul: şi ţie, ca om matur, şi copiilor. Sunt familii în care copiii cresc cu televizorul deschis non-stop în casă. Când să mai fie timp de lectură? Scoate televizorul din casă şi vei găsi tu, ca părinte, timp să citeşti pentru copilul tău. Fetiţa mea are de la 2 ani abonamentul ei la bibliotecă. În fiecare lună mergem acolo, ştie în principiu rafturile, zonele unde sunt cărţile în funcţie de gen, unde sunt poveştile. Evident, la secţia de copii. Şi îşi alege ea foarte frumos ce vrea să îi citim noi, pentru că are 5 ani acum.

– Deci prima întâlnire cu lectura vine acasă în familie, de mână cu părinţii când îi deschid pofta aceasta pentru a citi.

Sigur, nu există altceva.