Fotbal în deşert

După episodul Rusia 2018, iată că o altă ţară colorată în mov pe harta Freedom House, Qatarul, găzduieşte Cupa Mondială la Fotbal. Nu s-a mai întâmplat ca această competiţie să programeze două ediţii consecutive în ţări non-democratice, ceea ce sugerează că imperativul Federaţiei internaţionale (FIFA) de globalizare a competiţiei şi a jocului nu s-a împiedicat de consideraţii ideologice – şi, desigur, există destule date despre practici mai puţin onorabile care au împins înainte candidatura qatareză. Însă, ceea ce nu se putea anticipa în 2010, în momentul atribuirii dreptului de organizare, era că acest proiect ambiţios al conducătorilor de la Doha avea să se lovească de o atmosferă internaţională atât de nefavorabilă.

Ideea că fotbalul şi politica trebuie ţinute, pe cât posibil, separate nu este lipsită de merite, iar aceasta poate însemna şi organizarea unei competiţii supreme de către o dictatură. Dar, în cazul Italiei 1934 sau al Argentinei 1978 – la limită, şi în cel al Rusiei 2018 – exista măcar scuza că oamenii iubeau cu pasiune fotbalul. Din păcate, nu acelaşi lucru se poate spune despre locuitorii emiratului de la ţărmul Golfului Persic, pentru care mult mai importantă pare să fie vizibilitatea extrafotbalistică şi extrasportivă a ţării lor. Aceasta nu înseamnă că procesul de împământenire a sporturilor occidentale în solul arid al Qatarului nu trebuie respectat. Spre exemplu, la naţionala de handbal masculin, importurile (naturalizările) agresive pe care s-a bazat performanţa singulară din 2015 – medalie de argint, la o ediţie pe care a găzduit-o – au lăsat loc unei politici mai raţionale şi, s-ar putea spune, unei afinităţi sincere faţă de acest joc. Dar Cupa Mondială la Fotbal are o semnificaţie mult mai puternică.

Alegând să-şi facă publicitate în stil mare, prin găzduirea unei competiţii atât de importante, guvernul Qatarului trebuie să se confrunte şi cu temele ce generează contra-reclamă, inclusiv cu cele asociate Islamului arab şi reacţiilor sale la tot felul de realităţi neconvenabile, de la sexualitate şi alcool, la drepturile migranţilor non-musulmani şi non-arabi şi până la democraţia pluralistă. Trebuie să fie destul de neconfortabil pentru conducătorii de la Doha să asiste la dovada de verticalitate a sportivilor iranieni care protestează împotriva represiunii, chiar dacă par mai deranjaţi de banderolelor cu mesaje anti-discriminare LGBT+ pe care vor să le poarte diverse echipe europene.

Desigur, Qatarul nu stă atât de rău în materie de drepturi şi libertăţi, prin comparaţie cu vecinii săi din regiune. Exceptând Kuweitul, ţară ce a ajuns să-şi consolideze un parlament suficient de reprezentativ încât Freedom House să o plaseze în categoria regimurilor hibride, Qatarul este cel mai puţin represiv regim din regiune, depăşindu-şi cu puţin „competitorii” din Emiratele Arabe Unite sau Bahrein. Dorinţa de a-şi diversifica economia şi de a se îndrepta spre un capitalism mai puţin închistat o va confrunta cu noi presiuni la nivel politic, în anii ce vin. Însă ţara rămâne un regim fundamental autocratic, întemeiat pe opresiune politică şi pe atitudini ce ar oferi multe teme de interes curentului global antirasist, dacă exponenţii săi ar alege să-şi abandoneze orientarea exclusivă asupra Occidentului. Fotbalul are multe virtuţi, dar e puţin probabil să modifice asemenea date de fundal.

Aşadar, dacă dăm la o parte aspectele profund contestabile ale succesului qatarez în obţinerea dreptului de organizare, avem o Cupă Mondială ce pare o creaţie competentă, dar artificială, în oraşe fără tradiţie fotbalistică, în faţa unor localnici neimpresionaţi de fiorul jocului, cu suporteri-turişti care nu se vor simţi acasă nici atunci când echipa lor câştigă şi, în fine, cu un aparat mediatico-publicitar demn de toată lauda. În aceste condiţii, ar trebui să ne aşteptăm ca, foarte curând, o mare favorită pentru organizarea competiţiei să fie China – bifează fără probleme toate căsuţele de mai sus, iar la capitolul dictatură e mult mai aspră decât Qatarul.