Galoşii poetului Serghei Esenin

… Pe câmpuri trandafirii fug picurând tăcere… Privesc prin bezna de afară. La o distanţă de câţiva zeci de metri de şosea se văd pâlpâind pe câmp petale albăstrii de foc. În unele locuri zăcămintele de gaz sunt atât de aproape de suprafaţă, încât e suficient să apropii cremenea de un astfel de loc ca din pământ să se aprindă o flacără albăstruie… Uneori flăcările sunt aprinse de fulgerele ce brăzdează cerul Azerbaidjanului, unde norii se adună greu, dar atunci când se adună iau forma unor caravane imense ce străbat vechea Cale a mătăsii. Coamele lor par burduşite cu valuri de mătase, bătute cu pietre scumpe, de tot felul de mirodenii, dar şi de tunete şi fulgere. Când se abat spre pământ fulgerele aprind pe câmpiile nisipoase o mulţime de cuiburi albastre de lumină. Spectacolul e grandios, privindu-l, simţi nevoia să-ţi îndrepţi ochii spre cer, şi să-i mulţumeşti Atotputernicului că ai avut parte de un astfel de spectacol, în care forţele terestre se reunesc cu forţele divine.

Apropiindu-mă de oraş, am căutat să reconstitui, din frânturi de versuri, dar şi din imagini întrezărite din fuga autocarului, Orientul cântat de Esenin în splendidul său ciclu de versuri Motive persane, pe care l-a început în toamna lui 1924, la Baku şi l-a continuat apoi la Tbilisi, în Georgia.

Vizita poetului la Baku a pornit de la o întâmplare: în camera de hotel din Moscova, unde fusese cazat Petr Ivanovici Ceaghin, poet, ziarist şi activist de partid din Azerbaidjan, cunoscut în acea epocă, năvăli val-vârtej, cu hainele în dezordine, autorul Moscovei cârciumăreşti, Serghei Esenin. Poeţii petrecuseră până târziu la un restaurant de lux din Moscova şi la plecare îşi încurcaseră galoşii. Cum în zilele de moină străzile moscovite se umpleau de noroi, galoşii deveneau indispensabili pentru toţi cei care se încumetau să străbată oraşul, înfruntând crivăţul şi vremurile tulburi. De multe ori, mergând pe străzile Moscovei, Esenin călca prin bălţi puroind de sânge, trecând pe lângă cadavrele risipite, pe trotuare. Priveliştea era lugubră. Mergând cu sufletul răvăşit, într-o stare de mahmureală cruntă, ca să scape de groaza ce punea stăpânire pe sufletul său, poetul îngâna frânturi de rugăciuni şi versuri. Într-o astfel de stare, năvălise, fără să bată la uşă în camera lui Ceaghin, care căuta să-şi revină şi el după beţie.

Esenin îl întrebă dacă nu cumva, din greşeală, Petr Ivanovici i-a luat galoşii, îndreptându-se spre locul unde se afla cuierul. Galoşii lui Esenin se aflau, într-adevăr, în camera lui Ceaghin, iar galoşii lui Ceaghin în mâinile cuprinse de un uşor tremur ale lui Esenin. Văzându-i, faţa poetului s-a înseninat dintr-o dată. Serghei Esenin era superstiţios din fire şi pierderea galoşilor îi crea o stare de tulburare lăuntrică. Poetul îşi aduse aminte de sfaturile pe care i le dădeau bunicii în copilăria sa. Multe erau legate de vise. Dacă se întâmpla să visezi că-ţi pierzi încălţămintea, era semn de moarte. şi dacă în vis, pierderea încălţămintei reprezenta semn de moarte, pierderea reală a galoşilor sau a altor încălţări nu putea să însemne altceva decât tot moarte. În ultima perioadă, astfel de semne apărea tot mai des în viaţa lui Esenin. Esenin, desigur, căuta să le ignore, dar semnele de rău augur îl însoţeau la tot pasul. După chermeza din ziua precedentă, poetul îşi făcuse obişnuitele exerciţii de gimnastică, exersând la extensoarele aduse de peste ocean, de la New York, prin intermediul cărora scăpa atât de mahmureală, cât îşi întărea şi muşchii de la braţe şi de la piept. Făcea şi exerciţii de aerobică şi exerciţii de sol, consolidându-şi muşchii de pe abdomen. Transpira din greu, dar la sfârşitul exerciţiilor, care durau, de obicei, de la jumătate la trei sferturi de ceas, devenea vioi. Făcând exerciţii, gândurile lui Esenin zburdau în voia lor cea bună. Se gândea la copilăria lui, la satul acoperit de nămeţi, dar şi la diferite întâmplări şi personaje din viaţa literară moscovită. Cel mai des îi apărea în faţa ochilor silueta lui Maiakovski. Niciodată Esenin nu l-a putut suferi. Şi aceasta fiindcă Maiakovski îl inhiba cu aroganţa şi statura sa. Părea un zeu coborât de undeva dintr-un Olimp revoluţionar în piaţa publică. Oricât s-ar fi străduit să-şi întărească musculatura, tot nu ar fi ajuns la statura lui Maiakovski. Şi faptul acesta îl enerva, făcând să-şi prelungească înviorarea. Dar dacă trupul său nu putea atingea înălţimea rivalului său, era sigur că sufletul lui potopit de lumina satului său natal din ţinutul Reazan se ridica mult deasupra grandorii false a sufletului de gruzin al lui Maiakovski. Ca să nu mai vorbim de talent. Desigur, nici Maiakovski nu era lipsit cu totul de talent. Dar talentul său avea ceva de trompetist sau de toboşar în el. Maiakovski voia cu tot dinadinsul să însufleţească masele şi chiar le însufleţea, dar nu pentru mult timp. Trâmbiţele sale ridicau mulţimile la cer. Dar, la un moment dat, începeau să răsune în gol. Acel nor în pantalon îl obseda pe Esenin. Imaginea era expresivă. Îţi rămânea în memorie. Dar şi Esenin avea suficiente imagini care rămâneau în sufletul cititorilor. Imagini la fel de insolite, rupte din popor. Ele veneau de undeva de la sine, aproape fără voia lui. La Maiakovski totul era gândit. Calculat. Făcut pentru percuţie. Avea şi Esenin toboşarul său, care mărşăluia pe pământ, bătând barabana în soare şi în stele. Era, poate aici, în acest poem, ceva maiakovskian, ceva străin poeziei lui, dar ritmul şi metaforelor erau ale sale. Poate că era prea mult angajament acolo, prea multă propagandă. Poemul însă fusese scris şi publicat şi acum Esenin nu mai putea renunţa la el.

În timp ce-şi făcea exerciţiile, privirea sa se îndreptă asupra locului unde stăteau galoşii săi. Voia să-i spele înainte de a ieşi în oraş. Privindu-i, Esenin tresări. Fiindcă erau mult mai mari decât cei pe care-i purta el. „Pesemne, i-am încurcat la ieşirea din local. Şi în loc să-mi pun galoşii mei, am pus galoşii altcuiva. Ai cui puteau fi galoşii de pe hol? Probabil că sunt ai lui Ceaghin, el are picioarele mult mai mari decât ale mele. Dar dacă-i aşa, atunci cum de s-a putut încălţa prietenul meu de la Baku cu nişte galoşi mai mici decât pantofii săi? O fi fost mai ameţit, îşi spuse el, şi a plecat aşa cum a putut. Poate a plecat fără galoşii mei?” Gândul acesta îl nelinişti. Galoşii ca şi extensoarele fusese aduse din America. De aceea Esenin se mândrea cu ei. „Trebuie neapărat să-i recuperez, îşi spuse poetul şi ieşi precipitat pe uşă, îndreptându-se spre camera unde era cazat poetul azerbaidjan, cu care petrecuse până noaptea târziu.

Ceaghin se pregătea să părăsească în dimineaţa aceea Moscova. Pleca la Baku, unde primise postul de secretar II al organizaţiei de partid din republică. Urma să ocupe, de asemenea, şi un post de redactor la ziarul Baku Muncitoresc. Esenin îl conduse pe Ceaghin la gară, promiţându-i că o să-l viziteze cât de curând. „Dacă vin la tine, îmi promiţi că îmi vei arăta şi vechea Persie?” „Îţi promit”, răspunse proaspătul secretar. Îţi voi arăta nu numai Persia, ci, dacă vei dori, vom merge şi în India…” Iar Esenin îi răspunse printr-un vers: „Corăbii mari parcă spre-o Indie se-ndreaptă…” Adăugând: „Voi veni neapărat. De asta să fii sigur.”

Discuţia şi incidentul cu galoşii a avut loc în februarie 1924. Pe 20 septembrie a aceluiaşi an, Serghei Esenin sosi la Baku, instalându-se la cel mai luxos hotel din oraş, Noua Europă, camera 59. În fiecare zi publica poezii în cotidianul Baku Muncitoresc. Primea drept onorariu, câte trei ruble pentru fiecare vers. O parte din bani îi cheltuia pe petreceri, iar cealaltă parte, destul de consistentă, o trimitea prin poştă familiei sale de la Reazan şi surorilor ce trăiau la Moscova. De fiecare dată când se gândea la ai săi, ochii i se umpleau de lacrimi. Esenin se simţea pretutindeni străin. Străin în America, străin la Paris, străin la Petersburg, şi străin la Moscova. Numai atunci când se gândea la ai săi, inima i se acoperea de un val de căldură. Ca să-şi uite singurătatea, petrecea făcând scandal, dar şi tot felul de năzbâtii.

Cheltuind în stânga şi în dreapta, Esenin avea nevoie mereu de bani, de cât mai mulţi bani. La Baku banii veneau de la ziar. Destul de mulţi.

Deseori putea fi văzut târguindu-se cu redactorul şef. Se târguia la sânge. Învăţase de la neguţătorii de pe străzi să negocieze în stil oriental. Nu se dădea în lături să-şi laude peste măsură marfa: „Versurile mele au frumuseţea aurului risipit peste un lan de ovăz proaspăt dat în pârg. Astăzi nimeni nu mai scrie atât de frumos ca mine în Rusia. Puşkin a murit de mult, eu sunt noul Puşkin. Trei ruble e o nimica toată. La Leningrad aş fi primit de câteva ori mai mult”. „Ce-i drept, adăuga el, şi Maiakovski încasează bani buni pe versurile sale. Deşi, cum să vă spun, ceea ce scrie el nu aduce nici pe departe a poezie, ci cu naiba ştie ce…”

Luându-şi onorariul, poetul se ducea la poştă, apoi la cârciumă, unde găsea de fiecare dată mulţi prieteni şi admiratori.

Relaţiile cu administratorul hotelului Noua Europă nu erau nici ele prea cordiale. Cu chiu, cu vai, poetul din Reazan îşi achita plata chiriei camerei sale de hotel. De multe ori primea somaţii să plătească pe loc, ori să elibereze locul: „În cameră miroase a petrosin, cu care voi frecaţi podelele. Din pricina petrosinului abia mai pot respira în cameră, iar tu, drăguţule, spuse Esenin, trăgându-l de nasturele vestei, în loc să fii preocupat de confortul meu, îmi ceri bani. În fiecare zi vrei bani. Podelele de aici ar trebui să miroasă a lemn de eucalipt sau a lemn de cedru, ca în versetele lui Solomon… Iar aici miroase a sondă. Dacă ai ştii cine sunt eu, m-ai găzdui gratis. Ba mai mult decât atât, mi-ai da şi nişte bani de buzunar, ca să mă simt mai vesel. Altul în locul tău s-ar mândri că la hotelul lui a poposit cel mai mare poet al Rusiei sovietice. La fel de mare precum Lermontov şi Puşkin.” „Citeşti Baku Muncitoresc? îl mai întrebă Esenin. Dacă ai citi, ai vedea cum scriu şi nu mi-ai cere bani, ci m-ai lăsa în pace. Aici, la acest hotel, eu am compus poezii nemuritoare!” (Va urma)

Nichita Danilov este scriitor şi publicist