Gaza, Ucraina şi Ciocnirea civilizaţiilor în anul de graţie 2023 (I)

În vara anului 1993, revista Foreign Affairs a publicat un articol intitulat „Ciocnirea civilizaţiilor?” de Samuel Huntington. Niciun alt articol din prestigioasa revistă nu a generat mai multe discuţii de la articolul „X” al lui George Kennan despre filosofia de îndiguire a Uniunii Sovietice („containment”) din anii 1940. Conflictele dintre civilizaţii vor domina viitorul politicii mondiale, scria atunci Huntington. O idee pe care o va dezvolta ulterior în cartea sa din 1997 pleacînd de la premisa că, pe de o parte, ciocnirile dintre civilizaţii sunt cea mai mare ameninţare la adresa păcii mondiale şi, pe de altă, că o ordine internaţională bazată pe civilizaţii, adică una cu spaţii civilizaţionale distincte, separate, este cea mai bună garanţie împotriva războiului.

Huntington argumenta, în urmă cu trei decenii, că explozia demografică din ţările musulmane şi ascensiunea economică a Asiei de Est vor schimba politica globală. Aceste evoluţii contestă dominaţia occidentală, promovează opoziţia faţă de idealurile occidentale presupus „universale” şi intensifică conflictul inter-civilizaţional pe teme precum proliferarea nucleară, imigraţia, drepturile omului şi democraţia.

Ideile lui Huntington au fost vehement contestate pentru că ele veneau în conflict cu aspiraţiile majorităţii elitelor occidentale care erau mult mai tentate de viziunea opusă a lui Fukuyama din „Sfîrşitul Istoriei” care vedea drept inevitabil succesul global al modelului de societate bazat pe democraţia liberală. La vremea respectivă ideile lui Huntington au stîrnit şi la noi destule reacţii critice plecînd de la temerea, foarte concretă, că dacă ar fi fost puse în practică ar fi semnat între altele abandonarea României într-un spaţiu dominat de Rusia.

Evenimentele din ultimii ani, competiţia geopolitică tot mai tensionată între Statele Unite şi China, războiul din Ucraina şi acum conflictul din Orientul Mijlociu, ameninţarea percepută de mulţi drept iminentă la adresa Taiwanului, au confirmat însă liniile mari ale judecăţilor exprimate de Samuel Huntington chiar dacă mai pot exista, aşa cum a recunoscut chiar el la vremea respectivă, unele „anomalii”. Între acestea fiind şi aderarea României şi Bulgariei în Uniunea Europeană. Cu observaţia, de reţinut în acest context, că ambele ţări sunt încă păstrate într-o poziţie oarecum marginală în Uniune, fiind de pildă ţinute în afara spaţiului Schengen al cărui viitor rămîne, e drept, destul de incert în noile condiţii precare de securitate de pe continent. Din ce în ce mai mult, oamenii se definesc pe baza strămoşilor, tradiţiilor, limbii, religiei şi obiceiurilor.  

Astăzi, în lumea de după Războiul Rece, distincţiile critice dintre oameni nu sunt în primul rînd ideologice sau economice, sunt culturale. Vedem asta nu doar atunci cînd ne raportăm la spaţiul extra-occidental ci chiar în interiorul Uniunii Europene unde demersul de adîncire a integrării europene, un parcurs în parte mascat către federalizare, este tot mai mult contestat. Politica mondială se reconfigurează pe linii culturale, cu noi modele de conflict şi cooperare care le înlocuiesc pe cele din perioada Războiului Rece. De aceea, abordări precum cele promovate la Washington la începutul mandatului lui Joe Biden, care privesc conflictele actuale aproape exclusiv prin prisma confruntării dintre democraţii şi regimurile autocratice sau totalitare s-au dovedit între timp, şi cu atît mai mult în această perioadă dramatică, complet rupte de realitate. Kori Schake, care a făcut parte din echipa de Securitate Naţională a generalului McMaster în mandatul preşedintelui Trump, descria plastic această contradicţie spunînd că elitele liberale şi-au imaginat lumea nu aşa cum este în realitate ci aşa cum are vrea ei să fie.

“Modernizarea nu înseamnă însă şi occidentalizare”, avertiza şi Huntington cu trei decenii în urmă. “Prezumţia occidentalilor că alte popoare care se modernizează trebuie să devină „ca noi” este un pic de aroganţă occidentală care, în sine, ilustrează ciocnirea civilizaţiilor. A susţine că slovenii şi sîrbii, arabii şi evreii, hinduşii şi musulmanii, ruşii şi tadjicii, tamilii şi sinhalezii, tibetanii şi chinezii, japonezii şi americanii aparţin cu toţii unei singure civilizaţii universale definite de Occident înseamnă să ignori complet realitatea”. Adăugînd, cu trimitere la Fukuyama, că “istoria nu s-a încheiat, lumea nu e uniformă, civilizaţiile unesc şi dezbină omenirea”.

Samuel P. Huntington a resuscitat o veche controversă în domeniul teoriei relaţiilor internaţionale. Între partizanii celor evidenţiază rolul statului-naţiune ca factor determinant în economia politicii mondiale şi cei, ca Huntington, care privesc relaţiile internaţionale în contextul civilizaţiilor din care fac parte statele naţionale.

Ciocnirile la care asistăm în prezent, se înscriu într-un model hibrid, o combinaţie între cele două menţionate anterior, deci cu atît mai periculos, în care se suprapun două evoluţii: avem conflicte care, pe de o parte, au caracteristici civilizaţionale, cel din Orientul Mijlociu cu Iranul în poziţia de promotor al revoluţiei islamice globale, în directă coliziune cu Occidentul şi Israelul, văzut ca un nedorit implant occidental în regiune, şi în bună măsură şi cel din Ucraina, cel puţin din perspectiva Rusiei, şi, pe de altă parte, o competiţie geopolitică în care un front multi-civilizaţional anti-occidental al cărui nucleu dur este constituit din China, Rusia, Iran şi Coreea de Nord se află în coliziune cu America, cu Occidentul în ansamblu. Ceea ce le uneşte pe aceste patru ţări, plus o serie întreagă de aliaţi aliaţi, precum Africa de Sud, Venezuela sau Siria, este dorinţa de a dezagrega actuala ordine internaţională de sorginte americană. (Continuare în ediţia următoare)

Alexandru LĂZESCU