Gh. Ivănescu. O poveste de iubire de odinioară (VI)

Parcul Copou în urmă cu aproximativ 100 de ani

Disperat că profunda lui iubire este respinsă de tânăra studentă în litere, George caută cu înfrigurare noi argumente spre a o convinge să îi accepte cererea în căsătorie. Trăirile îi sunt dureroase și diverse. Jurămintele pentru toată viața alternează cu expresia revoltei că unui bărbat atât de valoros precum este el îi sunt preferați tineri mediocri și superficiali. Gelozia îi este alimentată de flirturile mai mult sau mai puțin nevinovate ale Vioricăi cu colegii săi, dar și de o foarte acută conștiință a valorii proprii. Stima de sine și un dezvoltat simț al onoarei sunt trăsăturile predominante ale autoportretului pe care îndrăgostitul și‑l schițează.

Se poate să mă fi înșelat imaginîndu‑mi cîteodată prea puternice sentimentele pe care le‑ai avut pentru mine, aceste sentimente cred totuși că există și probabil sînt numai amestecate cu îndoieli asupra posibilităților mele. Eu ți‑am mărturisit tot ce mă însuflețește pentru tine și ți‑am jurat credință pentru toată viața, și cred că ai avut posibilitatea să‑ți dai seama cît de mult te iubesc.

Într’una din primele zile ale lui Noembrie te‑am chemat ca să lămurim o dată situația în care ne aflăm și ca să luăm hotărîrile definitive. N‑ai vrut să vii. Dar restituindu‑mi acum de curînd toate extrasele și cărțile pe care ți le‑am dat și scriindu‑mi acele rînduri care oricum dovedesc o altă atitudine decît aceia pe care ai avut‑o dela Aprilie încoace față de mine, înțeleg că vrei într’adevăr și tu să sfîrșim cu situația. Neacordîndu‑mi o întîlnire în care să discutăm toate aceste lucruri, mă văd obligat să ți le comunic prin această scrisoare.

Ți‑am spus din prima mea scrisoare că am văzut în tine pe aceia cu care vreau să mă unesc toată viața. Mi s‑a părut că și tu vrei să îți legi viața ta de a mea. Restituindu‑mi extrasele și cărțile înțelegi oare să‑mi arăți că nu trebue să mă mai gîndesc la tine și că legăturile pe care le vom avea de azi încolo trebue să fie acelea ale unor cunoscuți care n’au schimbat între ei decît cîteva vorbe. Nu înțeleg însă cum ai putut să spui în scrisoarea ta că cele cîteva cuvinte pe care le‑am schimbat întîmplător nu‑mi dau dreptul nici să‑ți scriu și nici să‑ți cumpăr cărți.

Dacă într’adevăr restituirea extraselor însemnează că nu trebue să mă mai gîndesc la căsătoria cu tine, îmi permit să‑ți arăt cît de nedreaptă ești cu mine afirmînd acestea. Cum adică? Cutare tînăr mediocru sau de nimic, cu care împrejurările te vor fi obligat să schimbi mult mai multe cuvinte decît ai schimbat cu mine, ar avea dreptul să‑ți scrie ce ți‑am scris eu și să‑ți dăruiască cărți? Dacă într’adevăr cauza pentru care te‑ai purtat cu mine astfel cum te‑ai purtat este numai aceasta, că nu schimbasem decît puține cuvinte cu tine, ai făcut o mare greșeală față de mine. Ar fi fost mai bine dacă m‑ai fi considerat un mediocru încrezut, un farseur sau un nebun. În momentul în care ai primit scrisoarea și dacă într‑adevăr ai crezut cele ce spuneam acolo, trebuia să mă consideri drept unul dintre cei mai apropiați ai tăi și să te porți cu mine astfel cum cerea această apropiere sufletească.

Faptul că ai dat după acel moment o atenție cîteodată deosebită unor tineri care trebuiau să rămîe foarte departe de iubirea noastră și că te‑ai plimbat pe stradă cu ființe pe care aș fi vrut nici să le cunoști constitue, dacă într‑adevăr țineai la mine, greșeli strigătoare la cer și pe care cred că nu le voiu uita niciodată. Aceste lucruri ar fi trebuit să nu le faci, chiar dacă n’ai crezut cele ce‑ți spuneam în acea scrisoare și ai fi așteptat precaută să vezi dacă viitorul le adeverește. Ba, dintr‑o anumită considerație pentru ceiace aș putea reprezenta mai tîrziu în societate, ar fi trebuit să nu le faci, chiar dacă în inima ta n‑ai fi simțit nimic pentru mine. Și din considerație ar trebui să‑mi spui astăzi că n‑am dreptul să‑ți scriu, chiar dacă într‑adevăr n‑ai ține la mine.

Eu înțeleg rezerva pe care ai manifestat‑o față de mine pînă după mijlocul lui Mai și chiar te laud pentru ea dar, după primirea scrisorii în care îți spuneam ce cred despre mine, ar fi trebuit să manifestezi aceiași rezervă nu din cauză că înainte de Aprilie schimbasem numai cîteva cuvinte cu tine, ci din cauză că aș fi putut să par un mediocru încrezut, un farseur sau un nebun. E drept, după acea scrisoare, ai avut altfel de atitudini față de alții, încît aș fi putu să cred că nu mă iubești.

E drept, cele ce‑ți spuneam acolo erau foarte greu de crezut. Dar, în acest sens, ar fi trebuit să‑ți impui anumite reguli în atitudinea față de alții.

Nu importă oare însușirile și posibilitățile unui om și sentimentele de care este el însuflețit pentru tine? Căci nu se poate spune că la prima mea scrisoare către tine îți erau necunoscute însușirile mele și sentimentele mele. Și ți‑am atras înainte de 28 Mai atenția asupra celor ce credeam despre mine și asupra timidității mele. Și, scrisoare cu scrisoare, ți‑am spus tot mai multe lucruri despre mine.

Și oare tot ce s’a petrecut între noi este numai un schimb de cîteva vorbe? Dacă ai ocupat în viața mea interioară un loc atît de mare încît va fi imposibil să mai fie ignorat, se va mai șterge oare numele lui? De ce treci peste acelea atîtea momente în care, deși n‑am schimbat nici vorbă, sufletele noastre s‑au întîlnit de fapt unul cu altul și au simțit poate mai puternic decît dacă ar fi vorbit? Va trebui desigur să‑mi admiți că și aceste momente de așteptare au aportul lor hotărîtor – este pentru că ai fost văzută în mintea mea. Sar peste a vorbi despre primele momente ale acestei iubiri, eu nu m‑am aruncat orb în această iubire, ți‑am spus‑o de atîtea ori, ci numai atunci cînd mi‑am dat seama.

Dacă aș fi avut alt temperament, am fi vorbit mai des, ca între două suflete, ar fi fost altfel. Și dacă între noi s’au întîmplat în acest timp cîteva fapte neobișnuite, greșești cînd astăzi mă tratezi ca pe un străin.

Chiar dacă pînă la prima mea scrisoare n’am vorbit decît de cîteva ori cu tine, tot ceia ce s‑a întîmplat după aceia între noi nu‑ți mai dă dreptul să vorbești astfel. Ți‑am lămurit de altfel în două scrisori și printr‑o carte poștală felul cum m‑am purtat cu tine, și astăzi n’ar trebui să ignorezi aceste explicații.

Vom reproduce continuarea acestei scrisori în episodul viitor.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași