Gh. Ivănescu. O poveste de iubire de odinioară (XII)

Disperat și, oarecum, la capătul puterilor fizice și sufletești, tânărul Gh. Ivănescu mai face încă o încercare epistolară, scriindu‑i domnișoarei Viorica Balan o scrisoare plină de implorări, dar și de reproșuri reținute. Impresionantă mi se pare acuitatea auto-analizei stărilor sufleteștii extreme prin care îndrăgostitul trece. Se conturează astfel cu multă precizie și expresivitate autoportretul unei firi pasionale pe care prietenii și discipolii care l‑au cunoscut mai îndeaproape nu o prea bănuiau sub masca detașării aproape olimpiene a savantului la bătrânețe. Dedicat integral idealului cunoașterii științifice, profesorul Ivănescu ne apărea, celor din cercul ultim al discipolilor lui ieșeni, detașat total de tot ceea ce putea fi înțeles drept slăbiciune umană. Reproduc alăturat o dedicație-autograf a profesorului Ivănescu pe un exemplar al Problemelor capitale, adresată ultimei sale discipole. Întrebuințarea apelativului tovarăș într‑o epocă în care acesta nu mai era folosit decât în ședințele de partid era ironizată cu voluptate de Luca Pițu. Explicația pare să fi fost teama profesorului de represaliile Securității, teamă care îl și determinase să își ardă toată arhiva personală dinainte de 1949, inclusiv paginile de jurnal și corespondența cu prietenii și cunoscuții din Italia și Franța.

Revenim la scrisoarea tânărului universitar ieșean (nu împlinise încă 30 de ani!), prizonier al unei pasiuni fără speranțe.

14 Februarie 1942

Scumpă Viorica,

S-a împlinit ieri o săptămînă de cînd am rugat-o pe domnișoara Miroslav, care cred că-ți este cea mai bună prietenă, să-ți spună întreaga mea stare sufletească în care mă ții cu voința ta și a părinților tăi și nevoia de liniște pe care o am pentru a-mi putea da doctoratul și pentru a-mi putea continua activitatea științifică astfel cum ar trebui, date fiind rezultatele la care am ajuns după o muncă atît de grea și de îndelungată. Domnișoara Miroslav mi-a comunicat că nu mai vrei să mai știi de mine, eu nu pot crede însă aceasta, altfel nu ți-aș mai scrie acuma, cum nu m‑aș mai fi adresat nici doamnei și domnului profesor. Ar rămîne să-mi duc viața cum voi putea. Atîta vreme cît am, însă, convingerea că tot ții la mine, nu pot să nu te rog să-mi înlături suferințele prin mărturisirea sentimentelor de care te cred însuflețită pentru mine, și prin acceptarea acelei comuniuni sufletești pe care ți-am cerut-o de atîtea ori și care va trebui să ne ducă la căsătorie.

Scumpă Viorica, ți-am comunicat că Facultatea a cerut Ministerului, între altele, și înființarea unei conferințe de fonetică și lingvistică generală și că profesorii s-au gîndit atunci la mine. Te asigur că această conferință se va înființa. Dacă e astfel, va trebui să am cît mai repede doctoratul. Cu o muncă încordată de o lună de zile, cel mult o lună și jumătate, eu aș putea termina teza și poate chiar aș putea-o susține. În orice caz, o vom susține imediat după vacanța Paștilor. Crede-mă însă, și jur în fața lui Dumnezeu și pe viitorul meu și al neamului meu că spun adevărul, din cauza supărărilor pe care mi le-ai produs, prin atitudinea pe care o ai față de mine, nu pot lucra și nu pot dormi. Mintea mi se duce mereu la viața care mi-a fost scrisă, puterea vitală îmi scade, trupul mi se ruinează, cîteodată nici nu mai pot vorbi de obosit ce sînt și mă comport, din aceeași cauză, în modul cel mai lamentabil. Dacă într-adevăr ții la mine și ai intenția de a te căsători cu mine, te rog mult mărturisește-mi aceasta și acceptă să fiu în tovărășia ta. Numai în felul acesta mă voi purta în mod superior și îmi voi putea recăpăta energia fizică și sufletească de care am nevoie pentru a ocupa situația materială și morală care mi se cuvine.

Să nu-ți imaginezi că prin atitudinea pe care o ai față de mine mă vei face mai ambițios și mai activ și că mărturisirea sentimentelor pe care le ai pentru mine m-ar aduce într-o stare care să nu fie cea favorabilă pentru lucru. Convinge-te de un adevăr pe care l-au afirmat unii observatori ai sufletului omenesc și că neîmpărtășirea iubirii aduce deznădejdea și deprimarea și chiar dorința de a muri, pe cînd împărtășirea iubirii exaltă vitalitatea. Acceptă deci să fim, din cînd în cînd, împreună. Îți jur că vor fi momente de cea mai înaltă viață umană. Îmi vei reda astfel liniștea sufletească de care am atît de mare nevoie. Numai în această speranță ți-am pomenit de crearea unei conferințe pentru mine, și nu cumva pentru că îmi închipui că, aflînd de înființarea conferinței, aș fi altfel în ochii tăi, căci eu sînt sigur că și pînă acum tu mă iubeai și intenționai să te căsătorești cu mine și te gîndeai că nu voi putea rămîne prea multă vreme asistent. Eu sînt convins că dacă pînă acum ai avut față de mine atitudinea cunoscută, acest lucru e din alte cauze. Eu îți jur că nu-ți voi reproșa niciodată, nici ție, nici părinților tăi, că numai perspectiva unei conferințe te-a apropiat de mine. Mai gîndește-te că, în acest timp, eu mai am de lucrat și pentru revista „Valori”, a cărei aprobare trebuie să ne vină cel mai tîrziu pînă la 20 a lunii.

Eu știu acum că ai motive să fii foarte supărată pe mine și te rog mult să mă ierți. Acum cîteva săptămîni am aflat un fapt care mi-a arătat că reproșul pe care ți l-am făcut la începutul lui Noiembrie, că ai acordat atenția ta unor tineri neserioși și mediocri, este nedrept, dar gîndește‑te că, neștiind anumite lucruri, nu puteam credealtfel decît cum am crezut. Ți-am produs apoi cea mai mare supărare că, prin atenția pe care am acordat-o eu unei nemernice, ai fost ofensată de aceasta în modul cel mai mare în care se putea, căci bănuiesc că astfel se explică acea scrisoare pe care ai primit-o. Nu știu ce ar trebui să fac ca să-mi ierți acest lucru care, mă vei crede poate, m-a durut mult. Recunosc, deci, că am făcut mari greșeli față de tine și iarăși te rog mult să mă ierți. Dar, crede-mă că nu le-aș fi făcut dacă, în a doua jumătate a lunii mai, tu ai fi acceptat să ai față de mine o altă atitudine decît aceea pe care ai luat-o. Nu cred că te vei putea îndoi că eu am vrut întotdeauna să duc o viață curată, ideală, exemplară. Dacă ai fi acceptat atunci să fiu din cînd în cînd în jurul tău, dacă mi-ai fi acordat și mie atenția pe care o acordai altora, chiar colegilor tăi, te asigur că n-aș mai fi greșit față de tine. Gîndește-te că am și eu aici măcar cît de puțină dreptate. La greșelile mele tu însăți, și mai ales domnul profesor, ați crezut că trebuie să‑mi produceți mie supărări de aceeași natură. Le voi uita, poate le-am și uitat, dar gîndește-te că, pe cînd cele pe care vi le-am produs eu au fost produse fără să vreau și fără să știu chiar, tu și cu domnul profesor mi le-ați produs cu voință.

Voi reproduce continuarea acestei scrisori în episodul următor.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași