Glasuri de copii

Despre ce e vorba? Auzim (şi de îndată îmi vine să vă întreb: chiar aşa, auzim, al acestui „noi” din start?) tot mai rar, tot mai puţine glasuri de copii in jurul nostru. Nu în spaţiul unui „acasă” al fiecăruia, dependent la un atare capitol de vârsta unuia sau altuia, de generaţia căreia îi aparţin şi vecinii. Nu: pe stradă, în magazine şi alte locuri publice sau pe traseele transportului în comun. Dar sunt tăceri şi „tăceri”, desigur. Nu vi s-a întâmplat, ca şi mie (de atâtea ori), să aveţi chiar sub ochi, în autobuz sau tramvai, mici pasageri surprinzător de silenţioşi, mult prea absorbiţi în „dialogul” lor, inaudibil, digital, cu – să le zicem aşa – altfel de „jucării”, cele ale unei altfel de copilării decât a fost a noastră? Ei bine, nu despre copii care tac, deşi nici asta nu-mi sună prea… liniştitor, ci despre „tăcerea” acelora care nu există, nu se mai nasc (decât, din păcate, din ce în ce mai puţini) scriu aici.

Pricini şi explicaţii ale relativei sărăciri, a lumii în care trăim, de lumina şi căldura vitală a glasurilor de copii pot fi destule şi întinse pe o „paletă” firesc diversificată. Cele mai importante nu sunt prea greu de gândit de detectat, de bănuit. Sunt şi altele, marginale, temporare, fără niciun fel de valenţe simptomatice. De pildă acum, când aştern pe hârtie aceste gânduri, să fie primejdia gripei cea care ţine în casă, oricum mai feriţi de i disturbi di stagione, cum citesc pe un poster publicitar la o farmacie oarecare? Televiziunile şi ziarele dau sfaturi, mulţi dintre copiii şi elevii pe care îi văd poartă măşti. Totuşi, tema în discuţie nu e evident, doar a anotimpurilor în care nu ştiu ce virusuri, mai vechi sau mai noi, îşi fac de cap (sau încearcă), prea „zburdalnice”. Sau poate că e cazul să ne gândim, noi toţi, la vreun alt soi de „virus”, unul care e cu atât mai de temut, cu cât el atacă „organismul” social, „celula” lui de bază: familia, pe căi de natură să implice terapia (preferabilă ei: profilaxia): ale mentalităţilor.

Se nasc mai puţini copii? Da, ne-o spun serioase statistici demografice. România îmbătrâneşte astfel, asta e ceea ce arată ele. Ştiri despre proiectate (dar încă nesigure) măriri de alocaţii pentru copii: iată aşadar semnale şi dinspre guvernanţi, legislaţie şi legiuitori, încercări şi de acest ordin de a răspunde semnelor îngrijorătoare în materie de demografie.

Problematica familiei? Oare ce pondere să fi având, pe această direcţie, o altă categorie de statistici: cea a divorţurilor şi a celibatului? Şi chiar dacă există şi cupluri dornice să aibă – fără căsătorie – copii, asta e fireşte, excepţia, nu are cum să conteze semnificativ, la nivel de bilanţ. Dar da, felul în care este privită familia, locul mariajului şi al copiilor în viaţa fiecăruia, femei şi bărbaţi, ele sunt decisive până la urmă.

Mentalităţi? În parte, scăderea natalităţii s-ar putea datora şi unor priorităţi în profesie, cariera, „ofensiva” pentru a urca într-o ierarhie. Care ar fi reacţia la astfel de „probleme” pe la mari firme şi „lanţuri” comerciale, de servicii? Este văzută „dezertarea” pentru o vreme ca riscantă sau „numai” dezavantajoasă. De ce anume depinde decizia potenţialilor părinţi în faţa răspântiei: cu vs fără copii? Fie şi cu atenuantele „deocamdată nu”, „nu e momentul”, „mai vedem”, adesea prea alunecoase în timp. Nu amânase cineva, pentru cercetare, doctorat, carieră, până a devenit o mămică de Cartea Recordurilor? Dar parcă tot mai sănătos şi înţelept, pentru toţi, părinţi şi copii, e fără aşa un „podium”: adică toate la timpul lor.

Şi atunci? Planning familial inteligent negreşit asta-i calea. Păi, cred că se şi întâmplă, numai că mai puţin între graniţele României. Şi anume, dintr-un motiv foarte simplu: multe cupluri tinere sau în plină maturitate au părăsit şi părăsesc ţara. Sunt dornice de a avea copii şi îi au, îi cresc, însă altundeva, în Europa de Vest în special. Cu diaspora în creştere, perspectiva pentru ţară nu e deloc tonică. Avem libertatea de a decide unde să trăim: noi înşine, dar şi copiii, şi nepoţii noştri. Guvernanţii (oricare) şi toate partidele au o grea răspundere pentru depopularea unor zone, subminarea (economică) a familiei, vânzarea de pământuri, exodul de talente şi competenţe, îmbătrânirea populaţiei stabile a României. Angajatorii duc lipsă de forţă de muncă, ponderea bugetară a asistenţei sociale creşte. Finanţele întrevăd icebergul intrării „în pensie” a moşteniţilor (de pe vremea lui Ceauşescu), „decreţei”? Nu vreau să exagerez, dar nu e numai îngrijorător, e trist. Ponderea demografică a copiilor şi a naşterilor e un indiciu de sinteză al stării naţiunii, nu doar o temă de retorică politică, ci un semn vital, de neignorat. Din ce cântec american îmi revine oare, într-o memorie a auzului, „What a beautiful noise!” şi de ce?

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar

Publicitate și alte recomandări video