Gogol, Puşkin, Dostoievski etc., etc.

*

Se pare că Gogol e ceva mai norocos decât Dostoievski şi Puşkin, ba chiar mai norocos decât Dostoievski şi Puşkin luaţi la un loc. Căci încă nimeni nu i-a răscolit biografia şi nu l-a scos nici din librării, nici din biblioteci, şi nici din universităţi.

În ciuda războiului şi a setei de dreptate, nu au fost organizate până în prezent nici mitinguri, nici demonstraţii organizate de noii îngeri ai dreptăţii care să ceară mazilirea sa.

Originea ucraineană a lui Gogol l-a apărat până acum de astfel de orori. Nu se ştie însă pentru cât timp. Privind cum se radicalizează lumea, în special noua intelectualitate, e posibil ca şi Gogol să aibă parte de aceeaşi soartă. Ba chiar s-ar putea ca soarta lui să fie şi mai crudă. Trăim într-o lume în care diavolul şi-a băgat de mult coada. Într-o lume pur gogoliană.

Şi în această lume, s-ar putea să apară un Cicikov sau un Nozdriov sau un alt personaj ieşit din Suflete moarte care să arate cu degetul spre Gogol şi să spună:

Să nu uităm că Gogol a renunţat la limba sa maternă şi a scris nu în ucraineană, ci în rusă. Prin urmare, Gogol e un trădător. Cărţile lui ar trebui arse într-o piaţă publică.

Gogol a fost un suflet chinuit. A murit ca martir, refuzând să îngurgiteze orice hrană. Iar înainte de asta, şi-a ars manuscrisul, spunând că-i un păcătos. A fost un păcătos. Din cărţile lui vom aprinde rugul…

Dar bine, bine, vor spune apărătorii săi, câţi or mai avea curaj, Gogol e un scriitor uriaş. Din el se trage întreaga literatură rusă.

Şi ce dacă? Pentru faptul ăsta e şi mai vinovat. Dacă scria în ucraineană, literatura rusă nu mai exista. Sau exista sub o formă mai umilă! De aceea, nu trebuie iertat.

Aceeaşi soartă ar putea s-o împărtăşească şi Mihail Bulgakov. Şi el e ucrainean, şi el a renunţat la limba sa maternă, scriind în rusă.

Dar bine, bine… Bulgakov e şi el e unul din corifeii literaturii moderne. Maestrul şi Margareta e unul dintre marile romane ale secolului douăzeci… Odată cu el, începe o altă literatură, îngână undeva în surdină apărătorii săi.

Poate să înceapă. Noi nu avem nevoie de Bulgakov. Nu avem nevoie nici de motanul Behemot, nici de Azzazelo, nici de Pilat din Pont, nici de Yeshua, şi nici de Margareta. Jos cu ei.

Şi jos cu Suflete moarte!

Dar nici Dostoievski şi nici Puşkin nu sunt, totuşi, ruşi curaţi. Dostoievski are şi sânge polonez, şi sânge lituanian. Iar în venele lui Puşkin pe lângă sângele rusesc curge şi sânge arăbesc, dar şi sânge teuton şi sânge scandinav. Oare faptul aceasta nu-l poate salva?

Nu. şi Dostoievski, şi Puşkin au fost nişte trădători. Puşkin trebuia să scrie în mai multe limbi deodată. Ca şi Dostoievski, de altfel.

*

Cărţile au suflet, mi-a spus asta un copil. Sufletele se ascund înăuntrul literelor. În fiecare literă, ca într-o scorbură, câte un mic suflet.

Aş vrea să intru înăuntrul literelor şi să mă joc cu ele. Jocul cu literele ţine de magie. Ca de altfel şi jocul cu sferele de foc.

*

Se spune că istoria e scrisă de câştigători. Desigur că da. Problema e însă alta: ea e făcută în mare parte de nebuni. De nebuni ce vor să domine lumea. Din cauza aceasta, pentru oamenii obişnuiţi, momentele de cumpănă ale istoriei seamănă cu clipe de coşmar.

*

Uneori statuia unui erou se înalţă lăsând în urmă mormane de cadavre. Cine-i plânge pe soldaţii căzuţi pe câmpul de luptă, pe mamele, părinţii şi copiii găsiţi morţi în adăposturi?

Istoria ingrată nu consemnează în filele sale decât numele eroilor, nu şi numele celor care au murit cu nemiluita pentru ca eroii să devină eroi.

Uneori eroii pot fi la fel de cruzi ca şi dictatorii împotriva cărora scot mulţimile în stradă. Şi dacă Dumnezeu nu le dă şansa să moară pe baricade, apărând drepturile civice şi libertatea, mulţi dintre ei, punând mâna pe pârghiile puterii, devin la fel de nemiloşi şi la fel de crânceni precum dictatorii ce au asuprit popoarele dinaintea lor.

Din păcate, aşa se scrie istoria. Eroii de ieri devin dictatorii de azi. Gândiţi-vă, de pildă, la Mao sau la Fidel Castro.

*

Ce straniu, pe 17 martie s-a născut în 1885, la Curtea de Argeş, Urmuz. Iar pe 18 martie 1895, la Câmpulung, Ion Barbu. Proza lui Urmuz conţine sonorităţi geometrice. Iar poezia lui Ion Barbu e îmbibată cu geometrie pură.

*

În anul 1929, când o întâlneşte pe Gala, soţia poetului Paul Eluard, Dali, în ciuda comportamentului său excentric, era privit ca un novice în cercurile suprarealiste frecventate de Andre Breton, Pablo Picasso, Joan Miro şi Paul Eluard. Intrând sub protecţia Galei, în scurt timp însă Dali cucereşte Parisul, cunoscând apoi şi un triumf ameţitor, ceva mai târziu, la New York.

Gala face tot posibilul şi chiar imposibilul ca să-l impună în cercurile mondene. Dacă e nevoită să bată cu pumnul în masă în biroul marilor bancheri sau al marilor magnaţi de presă, bate cu pumnul în masă, până îi convinge că Salvador al ei e un geniu, în care merită să investeşti. Când nu reuşeşte să convingă bătând cu tocurile în podele, schimbă tactica şi atunci glasul ei devine blând, iar mişcările seducătoare. Aproape că nimeni dintre cei pe care pune ochii nu scapă uşor din mrejele ei. Pe unii dintre amanţi îi aduce în alcovul ei, cu alţii încinge partide de amor în birourile lor somptuoase sau pe holurile hotelurilor de lux. Îi face plăcere să-şi înghesuie admiratorii în lift sau pe banchetele limuzinelor de lux.

Mult timp, chiar fostul său soţ, poetul Paul Eluard, care se ocupa de afaceri imobiliare la Paris, subvenţionează cuplul, punându-le la dispoziţie proaspeţilor îndrăgostiţi un apartament cochet situat într-un cartier central al oraşului, oferindu-le în acelaşi timp, pentru a putea trăi decent, şi sume mari de bani.

Dali este creaţia Galei. Ca de altfel, în mare parte, şi Paul Eluard. Gala îl domină atât de mult, îl face atât de dependent de ea, încât Dali nu poate mişca fără a apela la ajutorul ei. Între cei doi are loc o relaţie cu totul şi cu totul insolită. Gala şi Dali dorm în acelaşi pat, un pat somptuos cu baldachin, dar nu cunosc dragoste trupească. Patul lor e despărţit la mijloc de un zid invizibil compus din cărămizi transparente, în formă de meduze. Fiecare dintre ei se bucură de o libertate absolută în a-şi alege partenerii pentru jocul amoros. Gala e atrasă de bancheri, dar şi de tineri pescari, pictori sau gazetari, iar Dali, de tineri cu trup de efebi pe care Gala îi aduce în atelier şi-i învaţă să picteze în maniera lui Dali, oferindu-le dimineaţa culori şi pensule şi coli mari de hârtie cu semnătura divinului. Noaptea, după consumarea orgiilor din alcov, Gala strânge roadele creaţiei, punându-le în vânzare apoi în mediile cosmopolite pe care le frecventează cu asiduitate. Setea ei de bani nu cunoaşte limite. Cu cât strânge mai mulţi, cu atât divina Gala se simte ameninţată de sărăcie, iar Dali intră în jocul ei.

Gala a ajustat destinul şi personalitatea lui Dali, până l-a adus în stadiul de geniu. Dar a fabulat destul de mult şi pe seama propriei biografii, schimbându-şi mereu data şi locul naşterii, dând de înţeles că ar proveni dintr-o familie aristocratică rusă din Kazan, dar lansând şi alte zvonuri precum că ar fi fiica unor ţigani chirghizi, ce au dus o viaţă tumultoasă, povestind, printre altele, că tatăl ei îşi adăpa caii cu şampanie când găsea câte un bulgăre de aur în apele îngheţate ale râurilor din Siberia.

Imaginea grămezilor de aur a obsedat-o până la sfârşitul ei. Moartea ei e sfâşietoare.

Mai în vârstă decât Dali cu 10 ani, Gala moarte în chinuri groaznice, devenind o rană purulentă ce colcăie de viermi. Dali e îngrozit de agonia ei. O reneagă. O aseamănă cu un cadavru în putrefacţie, cu care trebuie să-şi împartă patul. (Nu l-a împărţit niciodată. Deşi nu era nevoie, patul lor era despărţit în două de o pojghiţă de gheaţă permanentă. Dali nu s-a atins de Gala, nici Gala de Dali. Mariajul lor nu a fost consumat nici după 30 de ani de convieţuire.) Însă după moartea ei cade în depresie şi nu-şi mai revine. După moartea Galei, Dali nu mai e Dali, ci o altă persoană.

*

O bună parte din elita intelighenţiei ieşene din anii şaptezeci îşi însuşise atât de bine, la modul teoretic, lecţiile amoroase propagate de scrierile marchizului de Sade – Luca Piţu, Mihai Ursachi, dar şi Emil Brumaru aproape că-l divinizau, cunoscând aproape pe de rost „Crimele amorului” şi cele „O sută douăzeci de zile ale Sodomei”, din care citau copios de fiecare dată când se ivea ocazia – deveneau brusc blânzi ca nişte mieluşei atunci când din pricina vorbăriei goale ajungeau aproape fără voia lor în alcovul unei dame, iniţiată şi ea la aceeaşi şcoală, şi trebuiau să treacă la fapte. Atunci, ca să scape basma curată, invocau o indispoziţie, o boală, continuându-şi delirul pe marginea aceluiaşi subiect, până când damele, sictirite de atâta aşteptate, făceau o criză de isterie, aruncându-le cuvinte grele, dar şi scrumiere pline cu mucuri sau ceşti cu zaţ de cafea în cap.

Mai ieftin scăpau cei care mimau preludiul, sărutându-le degetele de la picioruşe şi pe tălpi, pe care scriau câte un haiku, câte un sonet sau câte un rondel. Iar unii dintre ei, luaţi de avânt, desenau cu pixul diverse scene din Kama Sutra.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist