Grila de lectură pentru interviul lui Tucker Carlson cu Putin (II)

„Putin este ca un personaj negativ din Bond. Foarte inteligent, carismatic și persuasiv”, se scria într-un comentariu care însoțea o analiză a interviului luat de Tucker Carlson lui Vladimir Putin. Aceasta este imaginea pe care o proiectează liderul de la Kremlin în cele puțin peste două ore cât a durat discuția. Un lider dur, autocratic, dar rezonabil, deschis către rezolvarea pașnică a conflictului din Ucraina, vor spune mulți, și în Europa, și peste Ocean. Și la o privire superficială probabil ei vor fi tentați să „cumpere” și punctele sale de vedere privind conflictul din Ucraina și în general intențiile declarate ale Rusiei, în Europa și în lume. Decesul lui Aleksei Navalnîi într-o închisoare aflată la Cercul Polar ar trebui să-i trezească la realitate, deși probabil nu se va întâmpla asta.

„Moartea lui Navalnîi marchează trecerea de la «autoritarismul hibrid» din primii ani ai lui Putin, care se baza mai mult pe manipulare și intimidare decât pe violență directă, la autocrația brutală de astăzi”, scrie Mark Galeotti în The Times. Deși lucrul acesta era evident de o bună vreme, dacă este să ne referim la asasinarea lui Boris Nemțov, în 2015, cel mai proeminent opozant al lui Putin, chiar în apropierea zidului Kremlinului, sau lunga serie de jurnaliști, opozanți, sau pur și simplu persoane incomode, ca Prigojin, otrăviți, uciși în urma unor accidente convenabile sau căzuți de pe la ferestre.

Trei dintre avocații care l-au reprezentat pe Navalnîi sunt acum în închisoare, fiind acuzați de implicare într-un grup extremist. Doi au fost arestați în contumacie. Au fost interzise platformele de socializare X, Instagram și Facebook, rămâne accesibilă doar rețeaua Telegram. Televiziunea, controlată de stat, produce aproape zilnic reportaje de propagandă împotriva adversarilor politici ai lui Putin și a „trădătorilor” care au părăsit țara. Acum când s-au rupt complet mai toate punțile cu Occidentul, Moscova nu mai consideră necesar să mai mențină nici măcar un minim de aparențe.

După ce s-a aflat despre moartea lui Navalnîi, David Cameron și alți lideri occidentali au spus că „ar trebui să existe consecințe”, dar este greu de văzut ce se poate face semnificativ pentru a-l trage la răspundere pe Putin. Pe Internet au circulat apeluri pentru comemorări în Rusia, iar fostul deținut politic aflat în exil, Mihail Hodorkovski, le-a cerut rușilor să scrie numele lui Navalnîi pe buletinele de vot la alegerile de luna viitoare.

Mark Galeotti menționează un articol apărut în tabloidul moscovit Moskovsky Komsomolets care, după ce adoptă linia oficială conform căreia Navalnîi nu mai avea nicio relevanță politică, face o remarcă interesantă nu chiar ușor de interpretat, recunoscând practic că regimul Putin se bazează în principal pe frică și forță, nu neapărat pe o legitimitate publică autentică: „Sistemul politic rusesc este structurat în așa fel încât, dacă guvernul menține controlul asupra forțelor de securitate, dacă are încredere în sine, dacă este pregătit să ia decizii dure și nepopulare, atunci este absolut imposibil să fie învins”.

Episodul dramatic al morții lui Navalnîi lasă o întrebare deschisă: ce șanse mai sunt pentru supraviețuirea unei minime opoziții în Rusia? Mark Galeotii menține o rază de speranță, atunci când scrie în finalul articolului său că „dacă speranța moare, Putin învinge – dar dacă există cineva care să ne reamintească importanța de a crede în «frumoasa Rusie de mâine”, acela este Navalnîi. Mort sau viu”. Wall Street Journal este însă pesimist. Cotidianul american scrie că moartea lui Aleksei Navalnîi marchează sfârșitul disidenței politice în Rusia.

Putin a înțeles perfect cum să utilizeze în favoarea sa puterea de a-ți îngrozi adversarii, scrie Harald Malmgren, fost consilier al președinților americani, John F. Kennedy, Lyndon B. Johnson, Richard Nixon și Gerald Ford. Impresia pe care i-a lăsat-o acesta în cursul unor întâlniri din anii 1990, înainte de a ajunge în vârful statului, este aceea a „unui om mai inteligent decât majoritatea politicienilor pe care i-a întâlnit la Washington și în alte capitale din lume”. Ceea ce îl face cu atât mai periculos.

Malmgren mai dezvăluie un detaliu semnificativ, util dacă vrem să separăm narațiunea livrată de liderul rus în cursul interviului, de intențiile sale reale. „În ceea ce privește modul în care Putin se vede pe sine însuși, el a adus în discuție de mai multe ori admirația sa pentru Petru cel Mare, atât de mult încât am fost convins că se vede pe sine ca fiind întruchiparea acestuia. Mi s-a spus că Putin a ordonat să fie puse portrete ale lui Petru cel Mare în mai multe săli de ședință importante de la Kremlin. Ce înseamnă acest lucru pentru Biden, NATO și Ucraina devine încet-încet clar. Putin este mai mult decât se vede la prima vedere.”

După cum remarcă și Malmgren, ar fi o mare și periculoasă greșeală să-l judeci simplist. Dincolo de admirația pentru Petru cel Mare, suportul ideologic al viziunii sale strategice privind Rusia are la bază scrierile unor filosofi ruși creștini ortodocși de la începutul secolului al 20-lea, în principal cele ale lui Ivan Ilin. În concepția lui Ilin (Putin s-a ocupat personal în 2009 de repatrierea osemintelor sale), Rusia are de îndeplinit un rol mesianic în istoria lumii în calitate de apărător al valorilor tradiționale creștin-ortodoxe în fața agresiunii unui Occident materialist, decadent, care încearcă să corupă „puritatea spirituală rusă organică”.

Nu doar pentru Putin, ci pentru elitele de la Moscova, Ucraina este în fapt pământ rusesc, așa că tot ceea ce se întâmplă acum e doar un fel de război civil în care cei de afară nu ar trebui să se amestece. Nu e nimic nou. Chestiunea identității ucrainene este esențială pentru mitul fondator al Rusiei, e parte din narațiunea istorică a Imperiului Rus, și, prin urmare, explică politica actuală a Moscovei. Un detaliu important, mai puțin remarcat, este că Putin face remarca că nu doar Donbasul nu ar avea ce căuta în Ucraina, ci întreaga Novorossia, teritoriu încorporat în Imperiu în timpul împărătesei Ecaterina cea Mare, adică întreaga regiune aflată la nord de litoralul Mării Negre, cu Crimeea și Odesa. Poate de aceea liderul rus nu a fost foarte explicit când a fost întrebat de Tucker Carlson dacă Rusia și-a atins obiectivele în Ucraina, dincolo de cerința cu „denazificarea”. Pare probabil că Rusia dorește să anexeze și sudul Ucrainei nu doar pentru Odesa, ci și pentru a face ceea ce ar rămâne din Ucraina o țară cât mai puțin funcțională.

Dar chiar dacă plecăm de la concluzia că Ucraina ar fi o țară recentă, „artificială”, acest lucru nu justifică invazia. Există o mulțime de astfel de țări în Europa (de pildă Belgia) și în lume, s-au făcut în ultima sută de ani numeroase transferuri de teritorii (cazul Alsaciei). Dacă ar recurge și alții la raționamentul avansat de Putin, am ajunge la un șir nesfârșit de conflicte.

Cu toate acestea, deși a fost întrebat de două ori de Tucker Carlson de ce, dacă consideră că Ucraina e o țară artificială care ocupă teritorii în cea mai mare parte rusești, nu spune deschis asta, Putin a evitat să răspundă preferând să rămână pe rol motivațiile sale cu protejarea etnicilor ruși, respingerea agresiunii ucrainene, amenințarea NATO.

Un alt subiect major abordat în interviu, de mare interes pe ambele maluri ale Atlanticului, este cel al acordului care ar fi urmat să fie încheiat între cele două părți, în martie 2022, în urma negocierilor de la Istanbul cu concursul bunelor oficii ale premierului israelian de atunci, Naftali Bennett. Putin i-a spus lui Tucker Carlson că acesta era gata să fie semnat și doar presiunile occidentale, în principal cele ale lui Boris Johnson, au împiedicat asta. Este unul dintre argumentele utilizate frecvent de către cei ca Tucker Carlson, care învinovățesc Occidentul că a dorit în mod iresponsabil continuarea războiului. Sunt aceiași care militează și pentru întreruperea ajutorului pentru Ucraina și cei care vor utiliza comentariile lui Putin nu doar ca o confirmare a poziției lor, ci și a deschiderii reale a liderului rus pentru o rezolvare în viitor a conflictului.

Numai că a venit o reacție care pune serios sub semnul întrebării spusele lui Putin. Într-un interviu de cinci ore, postat pe canalul său de YouTube, Naftali Bennett a discutat și despre eforturile sale de a negocia o încetare a focului, susținând între altele că obținuse un angajament din partea președintelui rus Vladimir Putin că nu-l va asasina pe omologul său ucrainean, Volodimir Zelenski. Însă Bennett a precizat că negocierile nu erau nici pe departe încheiate, erau multe puncte în suspensie. Iar ceea ce a dus la abandonarea negocierilor a fost masacrul civililor din Bucha, descoperit după retragerea trupelor rusești din zona Kievului. În plus, nu trebuie să uităm că atunci unul dintre marile orașe ale Ucrainei, Harkov, era sub controlul Rusiei.

Întregul discurs al lui Putin despre războiul din Ucraina este împănat cu câteva cuvinte și expresii care revin recurent: stat artificial, lovitura de stat împotriva lui Ianukovici, denazificare, expansiunea NATO în Est. Se referă la statele europene ca la niște sateliți ai Americii și probabil crede sincer că extinderea NATO în spațiul fostelor țări comuniste nu a venit în mare parte din dorința acestora de a avea o umbrelă de protecție în raport cu Rusia, ci din dorința americanilor de a se plasa militar în coasta Moscovei. Ajutat și de Tucker Carlson care îi ridică la fileu cu întrebări de genul, Vladimir Putin își calibrează mesajele, în mod extrem de abil, în special pentru publicul american știind că audiența interviului va fi una impresionantă. Obiectivul său esențial este acela de a încuraja și amplifica sprijinul pentru curentul favorabil dezangajării Americii din demersul de sprijinire a Ucrainei.

Proiectând în interviu poziția unui lider rezonabil, dispus să negocieze un armistițiu, dacă „încetează livrările de arme pentru Kiev”, și care nu are nici un fel de ambiții expansioniste în țări, precum statele baltice sau Polonia, el apasă pe pedale sensibile pentru publicul american: de ce să vă implicați în „războaie îndepărtate”, fără nici o miză majoră pentru voi, aveți atâtea probleme acasă, imigrația ilegală prin granița de sud cu Mexicul, deficitul de $33 trilioane. Sigur e riscant să ții cont de promisiunile lui Putin, de pildă în 2014 nega că militarii ruși ar fi implicați în vreun fel în Crimeea pentru ca ulterior să acorde medalii unora care au fost prezenți acolo, dar în actuala atmosferă din Statele Unite, o parte semnificativă a electoratului american tinde să creadă mai degrabă ce spune Putin decât ce spune Casa Albă.

Vladimir Putin a ținut însă să transmită și mesaje vizând în special elitele occidentale, în principal cele de la Washington, vorbind despre prăbușirea Imperiului Roman sub atacurile barbarilor, cu trimiteri transparente la Occident și ascensiunea BRICS. „Declinul Imperiului Roman a durat 500 de ani, dar acum lucrurile se petrec mult mai repede”, i-a spus el zâmbind lui Tucker Carlson. Ceea ce ar trebui să fie un indiciu clar, deși mulți refuză să accepte asta, că războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu și amenințările Beijingului la adresa Taiwanului sunt toate legate, parte dintr-un demers de demantelare a actualei ordini mondiale. Obiectivul strategic al Rusiei, Iranului și Chinei este eliminarea Americii din regiunea de interes a fiecăreia dintre ele, respectiv din Europa, Orientul Mijlociu și Asia. La Moscova și Beijing domnește convingerea că acest deznodământ este inevitabil și că nu va dura foarte mult până când se va împlini.

În 2007, în cadrul Conferinței anuale de securitate de la Munchen, Putin se plângea de hegemonia occidentală, în special de cea americană. La vremea respectivă, frustrările lui Putin au fost în mare parte desconsiderate sau chiar ignorate. Din punctul său de vedere lucrurile se schimbaseră însă deja dramatic în doar 10 ani. „Slavă Domnului, această situație a unei lumi unipolare, se apropie de sfârșit, practic, s-a terminat deja”, spunea Putin într-un discurs la Forumul Valdai din 2018. O narațiune foarte diferită de cea din discursul de la München din 2007. Ceea ce explică siguranța arogantă cu care i-a spus lui Tucker Carlson că dacă Biden vrea să discute despre conflictul din Ucraina nu are decât să-l sune.

Sigur, putem privi cu scepticism acest exces de încredere, însă la o privite lucidă lucrurile nu arată bine deloc în Occident. Statele Unite, Vestul în general, se confruntă cu adversari extrem de redutabili, care acționează mai pragmatic și mult mai concertat ca înaintea războiului din Ucraina, cu defectări din rândul unor aliați tradiționali, precum Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite sau Egiptul care au aderat la BRICS, și cu un Sud Global în mare parte ostil. În condițiile în care la panoul de comandă în partea sa se află lideri ca Joe Biden, descris într-un raport privind gestiunea de către el a informațiilor clasificate întocmit de un consilier special al Departamentului de Justiție, Robert Hur, drept „om în vârstă, bine intenționat dar cu o memorie slabă”, și o suită întreagă de lideri europeni mediocri, la Bruxelles și prin multe dintre cancelariile occidentale. În general, Occidentul pare mai preocupat de lupta cu amenințarea difuză a schimbărilor climatice sau cea pentru utilizarea „pronumelor” corecte (după cum reiese dintr-o adresă transmisă personalului din Departamentul de Stat de la Washington) decât de amenințările imediate ale cvartetului China, Rusia, Iran și Coreea de Nord.