În memoria lui Camil Marinescu

L-am ascultat prima dată pe Camil Marinescu vorbind despre muzică după un concert al orchestrei filarmonicii din Iaşi, pe care l-a dirijat. În seara concertului am fost prezent cu un coleg operator de imagine şi, la sfârşit, l-am rugat să-mi spună câteva cuvinte despre Gustav Mahler, compozitorul înscris în program.

Deşi vizibil marcat de efortul fizic, de concentrarea şi dăruirea cu care a refăcut pe scenă muzica din partituri, Camil Marinescu a lăsat obiectivului, microfonului camerei de luat vederi un discurs fascinant despre Mahler. Fascinant prin importanţa ideilor, prin întruparea perfect logică, echilibrat presărată cu metafore, prin curgerea impecabilă a discursului din care au lipsit pauzele de gândire, cuvintele ordonându-se de parcă ar fi fost un text îndelung elaborat, perfect memorat. Doar luminile din sală stinse de electricianul care nu ştia ce improvizaţie superbă se năştea atunci au întrerupt, la un momentdat, minunata pledoarie pentru muzica lui Mahler. Îi solicitasem doar un “sincron” (câteva propoziţii despre lucrările dirijate în acea seară) şi m-am ales cu un eseu-confesiune a cărui întrerupere ar fi fost o impoliteţe dublată de o nedreptate.

Camil Marinescu a revenit la Iaşi, spărgând comoditatea uneori evidentă a orchestrei filarmonicii prin alegerea unor lucrări dificile, care nu prea au fost interpretate, aşa că au trebuit studiate îndelung lucrări fundamentale din creaţia secolului XX semnate de Béla Bartók (de neuitat a rămas Mandarinul Miraculos…) sau Igor Stravinski. Camil Marinescu a fost un dirijor dificil – pentru unii. Venind în faţa orchestrei cu muzica îndelung studiată (partitura rămânea deseori închisă pe pupitrul său dar, când trebuia, dirijorul indica precis, din memorie, pagina şi măsura aflată în discuţie…) el şlefuia fiecare idee, fiecare frază melodică, fiecare acord, fiecare sunet, enervându-i câteodată pe unii din ansamblu, convinşi că numai Ion Baciu ar fi avut dreptul să-i supună la eforturi. Dar Ion Baciu tocmai plecase Dincolo de Stele…

Camil Marinescu avea obiceiul să plaseze două camere de luat vederi, una în spatele orchestrei, “privindu-l” pe el, cealaltă în balconul sălii, observându-i pe toţi. Odată mi-a povestit că, ajuns acasă, urmărea întotdeauna cu toată atenţia cum a lucrat el cu orchestra la repetiţie, cum au răspuns instrumentiştii indicaţiilor, cum s-au concretizat în seara concertului sugestiile sale. Evident, studiul ulterior al înregistrărilor video nu avea nimic în comun cu “filarea” celor din orchestră, ci servea dorinţei sale irepresibile de a înţelege exact dacă în primul rând el le-a cerut exact ce trebuia în relaţie cu textul din partitură şi cu spiritul muzicii, unde a greşit, unde au greşit ei pentru ca data viitoare să elimine ce era de eliminat.

Visul cel mare al lui Camil Marinescu a fost cât pe ce să devină realitate la Iaşi: integrala simfoniilor de Gustav Mahler, o nefăcută până atunci (era în anii 1996-1998, cred) la nici o filarmonică din ţară! Una singură a lipsit. Era mai mult decât fascinat, era riguros-posedat de personalitatea umană şi artistică a lui Mahler. Îi ştia viaţa, îi ştia muzica, întârziase ore multe în biblioteci din Viena pentru a studia toate documentele posibile, iar când am înregistrat în studioul tv un colocviu despre Mahler, mi-a oferit pentru ilustraţie imagini neştiute aici, în ţară, cu documente pe care le-a filmat. În dorinţa de a realiza la Iaşi integrala simfoniilor de Mahler, a plătit el, nu filarmonica, în valută, o parte a drepturilor de interpretare publică!… A dorit să deschidă una din stagiunile orchestrei filarmonicii cu o simfonie de Mahler pe platoul înalt de la Bucium, cu Iaşul la picioare. Era vorba ca Întreprinderea de electricitate să asigure iluminatul, iar de la mine a aşteptat să mobilizez carul de înregistrări al televiziunii pentru înregistrarea evenimentului. Ar fi fost cu adevărat un eveniment. Unul grandios, unic în istoria „capitalei culturii”, nu imposibil de realizat, pentru că, dacă vrei ceva cu toată convingerea, se poate… Dar a fost un gând prea îndrăzneţ!… Nu am mai programat carul tv la Bucium, ideea a murit acolo unde trebuia să devină realitate. A fost un Fapt de Cultură Ratat…

Concertele lui Camil Marinescu s-au dovedit de fiecare dată momente speciale. Sala filarmonicii era arhiplină. Rar se întâmpla ca duhul muzicii să fie mai covârşitor, muzica născută din voinţa şi spiritul lui te copleşea, nu de puţine ori intrai în transă. Participa cu toată fiinţa, cu tot spiritul. Acolo, pe scenă, scotea totul din partitură, mlădia sunetul cu o fineţe rar întâlnită, stăpânea energiile grandioase şi sunetele evanescente cu o mare siguranţă, întreaga desfăşurare muzicală primind de la el caracter spectacular. La final, deşi golit, aproape cât instrumentiştii, de suflul psihic-sufletesc al muzicii, îţi doreai, ca ascultător, să continue totul…

Într-o dimineaţă, l-am invitat în faţa microfonului fără a-i spune despre ce vom vorbi, şi am început înregistrarea. L-am ascultat spunând, cu şi mai multe idei, cu şi mai multă pasiune, povestea lui Mahler. Cuvintele sale au ajuns în anul 2005 între paginile 29-48 ale volumului Dialoguri neprotocolare, prima serie de colocvii pe care am publicat-o la editura Cronica. Era la puţin timp după ce dirijase la filarmonică Simfonia a II-a, Învierea. Uneori, titlurile se lasă greu descoperite, alteori se impun singure. În cazul Mahler-Marinescu, ultimele cuvinte ale colocviului, care i-au aparţinut, au fost semnificative: Trebuie să-l înţelegem pe Mahler aşa cum ni se oferă: într-o infinită stare de iubire!

Am admirat mereu tenacitatea, curajul şi pasiunea muzicianului-filozof Camil Marinescu, m-am bucurat mereu de succesele în străinătate, mai ales în Japonia, unde cred că a fost apreciat, la fel ca în alte părţi ale lumii, pe deplin pentru calităţile sale. Am comunicat pe facebook, iar în septembrie 2019 l-am rugat să-mi ofere, pentru ultimul episod din serialul radiofonic documentar dedicat lui Constantin Silvestri, difuzat la Radio Trinitas, ideile sale despre marele dirijor. A vorbit ca de obicei: liber, cu bogăţie de idei, curaj, tristeţe lucidă şi har al metaforei.

Dispariţia de pe pământ a lui Camil Marinescu este o eroare tragică, de aceea nedreaptă, a destinului.

Alex Vasiliu este critic muzical, publicist şi realizator TV

Publicitate și alte recomandări video