Început de an la Bruxelles

Pentru Uniunea Europeană şi promotorii ei, anul 2018 a început într-o atmosferă încărcată, în primul rând din cauza temerilor că vor fi ratate o serie de termene-limită importante pentru fluxul politic normal din blocul comunitar. Pe măsură ce înaintăm spre lunile primăverii, vom vedea cât de întemeiate sunt aceste îngrijorări, dat fiind faptul că liderii de la Bruxelles obişnuiesc să fixeze repere temporale nu doar pentru că sunt ordonaţi, ci şi pentru a exercita presiuni asupra statelor-membre sau asupra altor actori recalcitranţi.

Totuşi, preocuparea pentru consolidarea zonei euro este reală şi există sentimentul că s-a pierdut deja un timp preţios. Întârzierea formării noului guvern german l-a lăsat o vreme în ofsaid pe preşedintele Macron, cel mai hotărât susţinător al ideii. Acum, când se pare că la Berlin au fost înlăturate obstacolele din calea unei noi „mari coaliţii”, doamna Merkel va căuta, probabil, să-şi repare cât de cât imaginea accentuând teme care, în trecut, i-au adus puncte politice. Printre aceste subiecte se numără şi gestionarea afacerilor monetare europene, astfel că ne putem aştepta la încercări de a tempera elanul francez (ministru de finanţe al UE, uniune fiscală şi buget al zonei euro) fără a risca să pară negativistă. Dar Germania nu va putea rămâne o frână a reformelor: e nevoie şi de un mesaj pozitiv lansat încă din primele clipe ale noului guvern, ceea ce înseamnă că efortul de elaborare trebuie să înceapă chiar acum. După aceea, binomul Paris-Berlin va recurge la metoda „directorială” de promovare a reformelor: întâi, dialog cu Roma şi Madridul; apoi, lobby în întreaga euro-zonă; în fine, dacă este cazul (şi va fi), presiuni intensificate asupra nehotărâţilor sau scepticilor.

În întârziere par a fi şi alergătorii din cursa Brexit, deşi în acest moment se poate spera într-o lansare a negocierilor pe cel de-al doilea culoar, cel care va definitiva viitoarea relaţie între cele două părţi. Mandatul de negociere al lui Michel Barnier, care urmează să fie definitivat la sfârşitul acestei luni, va exprima în mod cert recent (re)descoperita bunăvoinţă faţă de Londra, pornind de la constatarea că un guvern fragil, aşa cum este acum cabinetul doamnei Theresa May, nu-şi poate permite să dea înapoi şi, cel mai probabil, va scoate Marea Britanie din uniunea vamală. La sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie, ambele părţi vor fi nevoite să se decidă ce anume vor, pentru ca jocul concesiilor reciproce să poată începe, domeniul-vedetă fiind accesul sectorului financiar londonez la piaţa comunitară. În mod normal, chestiunile de fond ar trebui lămurite până la sfârşitul anului, lăsând pentru primele luni ale lui 2019 doar aspecte procedurale şi de implementare – ceea ce ar fi o veste bună pentru viitoarea preşedinţie românească a Uniunii.

Până atunci, însă, trebuie să le urăm succes vecinilor noştri din sud, care preiau ştafeta de la Estonia. Aşa cum era de aşteptat, estonienii au evoluat discret şi competent, beneficiind şi de un climat destul de bun în relaţiile dintre guvernele statelor-membre. Acum, însă, Bulgaria îşi începe mandatul într-o atmosferă de curiozitate sceptică, punctată de asocieri frecvente între numele ţării şi corupţia sistemică – o experienţă de care va avea parte şi România, indiferent ce se va schimba sau nu în politica noastră internă.

Ca de obicei, relaţiile între instituţiile comunitare sunt interesante în anii preelectorali. Un prim episod semnificativ s-a petrecut chiar ieri, prin votul comitetului pentru afaceri constituţionale al Parlamentului asupra unui document referitor la relaţia cu Comisia. Unul dintre articole marchează consolidarea procedurii „candidatului de vârf” (Spitzenkandidat), prin care partidele pan-europene îşi nominalizează un candidat la şefia Comisiei. Consiliul European ar trebui să desemneze persoana propusă de partidul învingător – au susţinut în ultimii ani exponenţii Parlamentului şi ai grupurilor politice pro-integrare – în baza prevederii din tratatul de la Lisabona care îi cere să „ţină cont” de rezultatul alegerilor. În lipsa unei prevederi juridice mai puternice care să le susţină această interpretare, europarlamentarii ameninţă cu respingerea oricărei echipe executive conduse de cineva lipsit de legitimitatea cvasielectorală a Spitzen-candidaturii. Şi au mari şanse de succes, întrucât punctul lor de vedere este ferm susţinut de preşedintele Macron şi acceptat cu mai mult sau mai puţin entuziasm de majoritatea celorlalţi lideri.

Se vorbeşte mult – uneori, în exces – despre noile provocări, noile reforme sau noile iniţiative implicând Uniunea, care de care mai importante. Dat fiind specificul procesului politic bruxellez, o modalitate bună de a stabili că o anume temă este cu adevărat semnificativă este de a verifica dacă a rezistat trei-patru ani pe agenda UE, fără a se întâmpla mare lucru. Mai devreme sau mai târziu, ceva se va întâmpla.