Întâlnirea cu Baba

Mergând spre locuinţa femeii de serviciu care-i servise în anii 1950 drept model lui Corneliu Baba pentru realizarea tabloului Odihnă pe câmp, mă întrebam de ce oare ochii artistului se opriseră tocmai asupra acestui chip? Fusese o simplă întâmplare sau Corneliu Baba căuta o figură reprezentativă, arhetipală pentru spaţiul românesc marcat de drama războiului şi a colectivizării? Între timp, chipul femeii şi chipul bărbatului adormit din tablou deveniseră două simboluri ale întregii clase ţărăneşti aflate în pragul marilor schimbări şi drame ce se desfăşurau în societatea românească. M-am gândit şi la simbolul pe care l-ar putea avea copilul reprezentat pe pânză. Nici somnul lui adânc cufundat în materie nu pare prea senin. L-am putea interpreta ca pe o mirabilă sămânţă aruncată în brazda crudă a vieţii. Chipul său adormit m-a dus şi mă duce şi acum cu gândul la celebrul „vis al morţii eterne”, despre care vorbeşte Eminescu în Împărat şi proletar.

Oare întâlnirea cu Corneliu Baba o marcase pe femeia simplă ce-i pozase? Viaţa ei a devenit altfel după ce a intrat în albumele de artă sau în manualele şcolare sau s-a scurs în mod obişnuit? Oare partidul nu a protejat-o, oferindu-i o altă slujbă?

Am ocolit blocul şi am căutat panoul cu Gazeta cartierului, care trebuia să-mi devină punct de reper. Ca să nu mă rătăcesc, bătrâna avusese grijă să-mi trimită în întâmpinare o fetiţă de unsprezece-doisprezece anişori, care să-mi servească drept ghid. Surâzându-mi, fetiţa mă conduse până la uşa doamnei Eugenia Scorpan. O uşă nouă, de brad, proaspăt lăcuită, de care se lipiseră câteva furnici şi un gândac. Gândacul mai mişca din picioruşe, zbătându-se să se întoarcă de pe o parte pe alta. Observându-l, fetiţa îi trase un bobârnac, şi gândacul rămase înţepenit în lac. Fetiţa îl apucă cu vârful degetelor şi-l aruncă jos, pe preş. Între timp uşa se deschise şi în cadrul ei mă întâmpină o femeie joasă de statură, puhavă şi la faţă, şi la trup. Chipul ei închis la culoare mi se păru a fi neaşteptat de blând. Oare unde dispăruse încrâncenare de-altă dată? Ochii închişi la culoare mă cercetară un timp, după care doamna Eugenia mă pofti cu un glas nespus de blând, dar uşor răguşit, să intru în casă.

În timp ce încercam să-mi pun haina în cuier, mi-a trecut prin minte întrebarea: dacă după Decembrie 1989 Corneliu Baba s-ar fi apucat să picteze tablouri cu ţărani, cum i-ar fi reprezentat? La ce vârstă? Cu ce vestimentaţie? Cum i-ar fi aşezat în cadru? Epocile sunt, într-un fel, complementare. În perioada anilor 1950, ţărănimea fusese deposedată de pământ şi de mijloacele de producţie. Caii au fost duşi la abator. În gospodăriile ţărăneşti doar ici-colo mai puteai găsi câte un cal scăpat ca prin minune de la cumplitul masacru. În locul lor, pe câmp au apărut tractoarele.

După 1990, ţăranii şi urmaşii lor de la oraş au intrat din nou în posesia pământului confiscat de comunişti. Între timp însă, ei îşi pierduseră sentimentul că acest pământ le aparţine. Legătura ţăranului cu glia se pierduse. Cei mai mulţi nu ştiau ce ar putea să facă cu pământul dobândit într-un mod neaşteptat. Unde erau ţăranii de altădată? Unde era Ion, personajul din Rebreanu, pentru care pământul era sfânt? În locul lui apăruse Moromete, dar şi el n-a rezistat prea mult pe uliţă. Paşii lui s-au evaporat în eter din conştiinţa noastră. Ionii şi Moromeţii din satele noastre depopulate nu sunt nici ţărani, nici orăşeni. Un amestec hibrid de trăsături şi situaţii îi face să aducă din ce în ce mai mult cu ţăranii avangardişti descrişi de Mircea Cărtărescu în Georgicele, scrise la sfârşitul anilor şaptezeci, în plină epocă de aur ceauşistă. Atunci, în momentul apariţiei, Georgicele sau Ninsoarea electrică a lui Traian T. Coşovei sau Budila-Expres a lui Alexandru Muşina păreau nişte bizarerii, care combinau lozincile cu absurdul dadaist ieşit din lada de zestre a lui Urmuz. Azi, ele sună mult mai veridic, semn că între timp realitatea, şi cea din mediul urban, dar mai cu seama cea din mediul rural, s-a(u) convertit la noua epocă surrealistă pe care o trăim. Citez un scurt fragment din Georgica a X-a: „ţăranul şi-a îngrădit bătătura/ cu un gard de reclame şi mărăcini/ sorele îl primeşte în conserve/ pe banderolele lor rulează un film/ ultrasecret în care se poate vedea/ cum ies din pământ turelele grâului/ cum seminţele paraşutate mitraliază/ ciorile care n-au prins cursa de seară/ a înarmărilor…” Sau, iată, şi o altă secvenţă edificatoare: „în somn ţăranul vorbeşte/ cu lucrurile de mare utilitate/ cu sobe, maşini de gătit şi vase emailate/ cu orătănii şi porci voi feciori/ zice şi feciorii apar din gura lui mirosind a pământ/ când oi muri şi moare şi e bocit/ de satul adunat şi de rudele de la haga/ şi amsterdam/ se fac fotografii/(…) voi feciori/ araţi mai departe câmpia mănoasă/ şi veţi da de o bombă neexplodată/ şi nebotezată/ voi botezaţi-o cu nişte cherry sau triple sec/ goniţi ciorile care filmează/ schimbaţi rola şi apoi strategia/ şi nu uitaţi că vă vede iisus, octavian goga/ şi sânta maria/ feţii mei mai zice în somn ţăranul/ treziţi-vă că s-a luat după mine/ şeful de post/ cu bulanul.”. Am citat din Georgica a III-a.

E interesat de urmărit cum anumite secvenţe din poezia nonconformist optzecistă, care în momentul scrierii textelor nu aveau prea mult de-a face cu realitatea, s-au materializat în epoca tranziţiei de la socialism, la capitalism, îmbrăcând formele cele mai hilare. Vizitând azi târgurile şi satele româneşti, avem senzaţia că trăim într-un spaţiu în care urmuzianismul s-a amestecat cu balcanismul de şcoală nouă, izvorât parcă din filmele lui Emir Kusturica, unele dintre ele realizate în aceeaşi perioadă în care a apărut la noi mişcare optzecistă.

Azi ţăranii români nu mai au nevoie de pământ. Dacă îl au, îl arendează pe nimica toată sau îl vând. Pământul reprezintă pentru mulţi dintre ei o povară. Azi satele şi micile târguri s-au depopulat. Au rămas lipiţi locului doar bătrânii. Deci dacă ar fi vrut acum Corneliu Baba sau un alt artist să-i imortalizeze pe ţărani, i-ar fi fost nespus de greu să-şi închipuie o scenă similară. Azi ţăranii nu se mai odihnesc pe câmp decât sub capota maşinii. Ţăranii lui Baba apăreau dârzi, demni, cu priviri încrâncenate. Din dârzenia de altădată a ţăranului român, azi a mai rămas doar o palidă amintire, în care pluteşte resemnarea. Mă tem că dacă în zilele noastre cineva ar vrea să picteze un tablou având aceeaşi temă, ar trebui să apeleze la o tehnică avangardistă sau cubistă, reprezentând o lume haotică, ieşită din propria sa matcă. Spaţiul mioritic s-a deformat, a căpătat accente dadaiste.

În sfârşit, căutând să pun capăt şirului nesfârşit de gânduri ce se năpusteau ca nişte corbi asupra mea, mi-am atârnat haina în cuierul de pe hol, şi scoţând reportofonul din geantă, am păşit în sufragerie, o încăpere de circa 12 metri pătraţi care făcea legătura cu dormitorul. Pe pereţi erau expuse câteva fotografii de familie, frumos înrămate, alături de Răpirea din serai, pe care în anii comunismului o puteai vedea aproape în orice casă de ţăran sau de orăşean. Prezenţa acestei carpete nu m-a mirat. Tot cadrul interior făcea ca prezenţă ei să devină la fel de necesară ca şi iconiţele străjuite de candela din colţ. Privind cu coada ochiului spre carpetă, căutam să văd dacă nu cumva şi imaginile surprinse în tablou nu s-au schimbat. Mă aşteptam ca în locul semilunii, de pildă, să apară un casetofon, de aceeaşi formă, din care să se reverse vocea lui Salam sau cea a lui Adrian Copilul Minune. Simţindu-mă culpabil pentru fantezia mea, mi-am desprins privirea de pe perete şi am început să privesc fotografiile de familie frumos aşezate sub sticla ce acoperea faţa de masă, cu motive rustice, mirosind a naftalină.

– Acesta-i băiatul meu mai mare, care acum lucrează la o garnizoană din Bacău. Iar acesta, vedeţi, e soţul meu despre care am vorbit. Tocmai ce am vizitat locul său de odihnă şi i-am tămâiat mormântul. Dumnezeu să-l odihnească în pace. Căci a fost păcătos, dar păcătoasă am fost şi eu. Iar aici, în stânga, e băiatul meu mai mic, care locuieşte pe aceiaşi scară cu mine. Am noroc de el că mă mai ajută cu ce poate. Soţia lui a moştenit câteva hectare de pământ la Flămânzi şi ne mai cârpim şi noi pe ici pe colo traiul. Iar, aici, adăugă bătrâna, sunt eu, la 18 ani. Parcă mai ieri eram copil, apoi fetişcană, iar acum am ajuns să-mi depăn amintirile, spuse femeia oftând, după care, simţind stinghereala mea, trecu la un alt subiect.

– M-a sunat soţia pictorului Dan Hatmanu şi mi-a spus că veniţi, continuă ea. M-am tot gândit şi tot gândit la ce să vă spun. Şi m-am gândit atât de mult, încât acum mi s-au evaporat parcă toate gândurile din cap. Oare ce v-ar putea interesa?

I-am zis doamnei Scorpan să-mi vorbească despre viaţa ei şi despre perioada în care l-a întâlnit pe Corneliu Baba.

– Prima întâlnire a fost la Muzeu. La Muzeul de Artă. Corneliu Baba era un om înalt, foarte elegant şi manierat. Avea o haină de piele de căprioară, o şapcă de aceiaşi culoare şi un fular asortat la toată această vestimentaţie. Fularul avea, probabil, menirea să-i scoată în evidenţă partea artistică. Se cunoştea de la o poştă că-i artist, deşi el încerca să ascundă faptul ăsta. Voia să pară un om obişnuit. Ţin şi acuma minte, că m-a măsurat din priviri, şi mi-a propus să mă pozeze. Iar eu, deşi eram pătrunsă de o stare tulbure, am acceptat. Ţin minte că în biroul lui mai erau şi pictorul Agafiţei şi sculptorul Iftimie Bârleanu, care mă priveau şi ei cu atenţie, cântărindu-mă din ochi.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist