Întâmplări comice din Epoca de Aur

Era pe la începutul anilor ‘80, deci în plină Epocă de Aur. E drept că aurul începuse a păli prin contact cu vântul recei realităţi, care dezvăluia desluşit pentru puţini, dar misterios pentru cei mai mulţi că, vorba Doamnei de Fier, Margaret Thatcher, problema comunismului e că într-o zi se termină banii. Pe cale de consecinţă, se apropia sfârşitul comunismului. Sfârşit predictibil pentru foarte puţini pământeni, dar în nici un caz români, întrucât noi trăiam sub vraja naţional-comunismului, adică cea mai nefericită sinteză dintre duhul naţional (ismului) şi cel comunist, care ne-a făcut să credităm sistemul până în ultima clipă, iar pe Ceauşescu să se agaţe de eşafodajul megaloman până sub ploaia de gloanţe de la Târgovişte.

Mergeam în fiecare toamnă, împreună cu alţi colegi de breaslă şi studenţi la munci agricole. Regimul recurgea la această metodă – economic îndoielnică – din mai multe raţiuni. Mai întâi pentru că nu mai existau ţărani pentru a strânge recolta. Doar aceştia fuseseră sistematic distruşi prin dezrădăcinare, sărăcie şi proletarizare. Mulţi nu cred nici astăzi că toate acestea s-au întâmplat. Apoi pentru că ideologicul prevala asupra economicului, iar muncile agricole erau considerate o „şcoală a vieţii”, dedicată construcţiei comunismului şi omogenizării sociale. Arareori ne făceam normele impuse, pretext de şicanări şi apeluri la „vigilenţa revoluţionară”. Toate acestea vor fi având ecou la începuturile regimului, însă în anii lui târzii nu mai impresionau pe nimeni. Jocul de-a munca patriotică era acum unul de sumă nulă. Drept care gazdele noastre ne tratau ca pe nişte musafiri nedoriţi. Toţi eram „în treabă”, cum se spunea pe atunci, fiecare dintre părţi mimând interes şi dedicaţie. Nici măcar activiştii de partid nu mai credeau în virtuţile metodei. Eram la un IAS considerat etalon al agriculturii socialiste, cel de la Nazarcea, din Constanţa. Vie superbă, întinsă pe zeci de hectare, cu multe soiuri de masă trimise de regulă la export. Mediul era tocmai potrivit pentru studenţi şi studente de a se face nevăzuţi prin imensitatea tarlalei. Ajungeau şi la urechile noastre zvonuri despre fete rătăcite în tarlaua vecină, a soldaţilor.

Nu mică mi-a fost surpriza să constat că această atmosferă generală de dolce far niente, un trib de ţigani cu bulibaşa în frunte se ţineau de treabă cu o vrednicie demnă de laudă, dar cel puţin stranie, la prima vedere. Era o familie lărgită de ţigani ungureşti, cum li se spunea, de pe la Satu Mare. Bulibaşa – un ţigan semeţ, cu pălărie neagră cu boluri largi şi mustaţă a la Franz Iosef – îi ţinea din scurt. Munceau pe rupte, de dimineaţa până seara, fără alte îndemnuri decât ale bulibaşei. Eram gelos pe autoritatea lui, liber consimţită de către supuşi. Într-o zi, dorind să descifrez secretul eficienţei metodei lui, l-am întrebat cu cât îi plătesc. „Nu lucrăm pentru bani!” a venit răspunsul mândru al bulibaşei. „Nu de bani ducem lipsă, ci de porumb, ca să ne creştem animalele.”

Încurajat de interesul pentru supuşii lui şi de respectul pentru munca lor, într-o dimineaţă, bulibaşa, bine ferchezuit, de parcă nu ar fi mers la muncă, ci la o întâlnire hotărâtoare, bate discret la uşa mea. Îi deschid şi îl poftesc înăuntru, la o cafea. Primesc un refuz politicos, sub pretext că nu vrea să deranjeze, după care mă abordează frontal: „Domnule profesor, aveţi o fată frumoasă, blondă, trasă prin inel. M-am uitat la ea cu coada ochiului de la o vreme. Frumoasă fată! Tocmai bună de soaţă pentru feciorul meu. Ştiţi, are 14 ani şi i-a cam venit vremea. O îmbrac în aur. Am totul pregătit: rochii din Siria, diademă din India, pantofi italieneşti. Fac nuntă împărătească. Veţi fi oaspete de vază. Ştiţi, vă dau o maşina pentru fata asta…”. Rămân mut de uimire pentru ineditul cererii şi de admiraţie pentru sinceritatea abordării subiectului. Încerc să articulez un răspuns, printre hohote de râs. Bulibaşa interpretează reacţia mea drept un răspuns încurajator. Dar atunci când mă adun să-i spun că eu nu sunt bulibaşă ca să hotărăsc viitorul studentelor mele, plusează cu promptitudine: „Atunci, vă dau două maşini!”

N-a fost să mă procopsesc cu două maşini dintr-o lovitură, dar am rămas prieteni, sugerându-i să se adreseze direct împricinatei. Peste o vreme am întrebat fata dacă a primit o cerere în căsătorie. A infirmat. Semn că bulibaşa nu trata decât de la egal la egal.  

Mihai Dorin este istoric şi publicist