Lipsa de încredere şi lipsa de perspectivă

*

Pe mine unul chestiunile astea cu sacrificarea prezentului în favoarea unui viitor mai prosper încep să mă scoată din sărite. De la începutul comunismului şi până acum n-am făcut altceva decât să ne sacrificăm prezentul, şi asta fără nici un rezultat. S-a văzut că prin reducerea consumului am ajuns la sapă de lemn. Populaţia n-a făcut altceva decât să-şi strângă cureaua, până când aceasta a pocnit. A fost o politică falimentară. O politică executată pe hârtie, care a cufundat România ceauşistă într-o disperare şi un haos de neînchipuit. Dacă nu ţii cont de om, nu vei putea face nimic. Investeşte, deci, în om. Sau şi în om. Fă în aşa fel ca omul să creadă în capacitatea lui creativă. Să aibă încredere în familia şi anturajul lui. Nu-l culpabiliza fără motiv. Fă-l să se simtă liber atât în căminul său, cât şi în spaţiul public. Nu-l supraveghea investind mai mult în aparatul de coerciţie decât în educaţie sau în producţie. Supravegherea excesivă va transforma societatea într-un lagăr de detenţie. Fă-l să ajungă la o anumită prosperitate, la o anumită conştiinţă, şi la o anumită relaxare psihică şi financiară. Dacă trăim supravegheaţi, mereu cu grija zilei de mâine, vom deveni servi în propria noastră ţară, şi nu vom şti niciodată care-i locul nostru în lume. Să facem o retrospectivă: tot ce s-a strâns în perioada comunismului, şi s-a strâns destul de mult, s-a dus pe apa sâmbetei. N-au profitat nici generaţiile trecute, nici cele prezente. Deci, nu vor profita nici cele viitoare. Şi acestea vor simţi pe umeri jugul moştenirii comuniste. A profitat doar o clică de oameni fără scrupule, care cu sprijinul statului a părăduit avuţia naţională. Restul populaţiei a sărăcit. Nu ne putem schimba mentalitatea dacă mergem pe austeritate, ci dimpotrivă vom deveni din ce în ce mai nemulţumiţi şi mai săraci. Investeşte în om. Fă-l să capete încredere în propriile-i forţei. Şi în propria lui ţară. Oferă-i în acelaşi timp posibilitatea să vadă lumea şi să se simtă lejer în ţara lui. Nu-l împovăra prea mult. Despovărează-l de birocraţie. Redu circuitul hârtiilor inutile. Nu pompa totul la bănci. Şi nici în instituţiile coercitive. Fă în aşa fel ca băncile să lucreze şi în favoarea celor care au iniţiativă. Fă în aşa fel ca şi finanţele să depindă de om, nu numai omul de lumea finanţelor. Şi atunci vei putea schimba ceva profund în societatea şi economia românească. De pildă acum, mai cu seamă după deschiderea, imediat după alegerile europarlamentare, a FMI-lui în România, se vorbeşte de tot mai mult despre reducerea salariilor. E o politică nesănătoasă. Scurtcircuitând consumul, economia va îngheţa. Banii pot veni şi din viitor. Să luăm, de pildă, ca exemplu fondurile necesare pentru autostrăzi. Sunt companii din Europa şi din Asia care ne-ar putea ajuta să ne rezolvăm o parte dintre problemele legate de infrastructura precară a României. Problema care se pune e să le dăm în exploatare. Plata se va face, desigur, de către cetăţeni, dar nu prin solicitarea unor împrumuturi aberante, prin îndatorarea României, ci prin exploatarea investiţiilor realizate de companii pe teritoriul României. Aceste investiţii vor aduce altele, într-un mod galopant.

Dacă vom tăia din nou salariile nu vom face altceva decât să stimulăm exodul forţei de muncă spre Occident, iar România se va trezi într-o situaţie fără ieşire, când producţia aşa precară cum e acum va stagna şi mai mult. Vom adopta atunci mentalitatea celor bătuţi de soartă, a oamenilor resemnaţi care îşi duc traiul de pe azi pe mâine. Mizeria se va accelera, va creşte neîncrederea, delicvenţa, corupţia şi crima. Aceasta înseamnă să nu investeşti în om.

*

Iată o frază memorabilă desprinsă din Rebreanu, la care ar trebui să medităm: "Eu cred că libertatea e cea mai mare nenorocire pentru poporul care nu-i copt s-o aibă". Fraza aceasta, pe care Rebreanu o pune în gura personajului Ionel Pintea din romanul Ion, e mai valabilă astăzi, în perioada tranziţiei, decât oricând. Început în anul 1913 şi apărut în1920, la scurt timp după Marea Unire, romanul lui Rebreanu surprinde nu numai lupta ţăranului pentru pământ, ci şi frământările de conştiinţă ale diferitelor straturi sociale din Ardealul aflat sub stăpânirea austro-ungară, dar şi ale celor din Regatul României, în căutarea propriei identităţi. Întrebările legate de unire cuprind şi îngrijorările faţă de viitor. De aici, şi problema libertăţii. A libertăţii pe care trebuie să şi-o asume şi s-o înţeleagă un popor. Dar iată cum sună dialogul purtat nu departe de Izvorul Tămăduirii, loc simbolic, între ursuzul bucovinean Ionel Pintea, fiu de preot ardelean, contabil de meserie, şi tânărul Titu Herdelea: "Porniră împreună într-o pădure deasă de molifţi. Ionel nu era prea încântat, căci petrecea mai bine singur. Titu se agăţă de el dornic să afle ce-i în Bucovina, fiind întâiul om de acolo cu care putea vorbi." Întrebările novicelui Herdela îmbătat de idei naţionaliste îl plictisesc pe întâiul bucovinean, care trecând peste orişice oprelişti îşi spune of-ul: "- D-ta vrei să mă faci să vorbesc despre lucruri care nu mă interesează sau cel puţin nu mă pasionează… Orice politică mi-e indiferentă. Prostiile astea, iartă-mă că zic aşa, le-am făcut când eram prin liceu şi nu le-am mai luat cu mine în viaţă, ca să nu mă împovărez… Şi pe urmă, mai cu seamă la noi în Bucovina, politica e numai ceartă, numai hărţuială, scandal, murdărie… mai mare ruşinea! Suntem puţini şi totuşi dezbinaţi în tot atâtea partide şi bisericuţe, încât nimeni nu se gândeşte la interesul general, ci toţi se gândesc numai la ambiţiile lor mărunte. A, mi-e şi scârba…" Pentru tânărul poet Titu Herdelea cuvintele rostite de întâiul bucovinean ieşit în cale constituie un duş rece. Duşul acesta îl resimţim însă şi noi astăzi, trăind la distanţă de un secol de lumea prezentată în romanul lui Rebreanu. Suntem din ce în ce mai dezbinaţi, din ce în ce mai departe de idealurile care au dus la Marea Unire. Dacă în privinţa setei de pământ a ţăranului român Rebreanu s-a înşelat, astăzi statul românesc, trecut prin avatarurile comunismului, trăieşte mai acut ca oricând drama dezrădăcinării, în privinţa clasei politice româneşti, are perfectă dreptate. Cuvintele rostite de bucovinean au căpătat astăzi o rezonanţă profetică. Să ascultăm, dar, şi finalul dialogului: "Eu cred că libertatea e cea mai mare nenorocire pentru poporul care nu-i copt s-o aibă. De aceea, d-voastră aici sunteţi mai fericiţi, oricât vă plângeţi şi vă burzuluiţi… Aşa este, domnule! Aici ungurii, nerozii, vă sâcâie, vă persecută, vă îngenunchează – adevărat." Şi acum, urmează un final neaşteptat, pe cât de sofisticat, pe atât de dramatic: "Acesta-i norocul d-voastră, căci asta vă face dârji, solidari şi puternici. Dar în clipa în care vi s-ar dat libertatea, aţi face şi d-voastră ceea ce se face şi la noi. Ungurii sunt proşti şi vă întăresc, vrând să vă slăbească. V-ar distruge însă îndată ce s-ar dezlega lanţurile." Cumplite lucruri mai aflăm şi din Rebreanu. Cred că ar fi cazul să-l recitim cu ochi ceva mai limpezi decât ne-a fost prezentat în perioada comunistă.

*

Şi în cazul Alexandra presa a scos la iveală nişte lucruri îngrozitoare despre lumea interlopă, precum şi despre indolenţa instituţiilor abilitate ale statului suspectate de protejarea mafiei de carne vie, dar nimeni nu mai ştie de unde începe şi unde se sfârşeşte diversiunea. Informaţiile care vin în spaţiul public, inclusiv comunicatele de presă ale poliţiei şi ale procuraturii despre traficul de persoane şi crimele de la Caracal sunt inexacte şi contradictorii, bulversând opinia publică de tot ce se petrece în România. Pisica se aruncă dintr-o tabără în alta. Şi pe măsură ce se aruncă, aceasta devine ba albă, ba neagră, sau în cel mai bun caz gri. Incompetenţa poliţiei?, complicitate la crimă?, indolenţă?, toate la un loc? acestea sunt întrebările pe care şi le pune oricare cetăţean care urmăreşte ştirile. Deocamdată în afară de presupusul criminal – şi el pus sub semnul întrebării – nu apare nici un vinovat. Pentru haosul creat legat de intervenţia tardivă, poliţia dă vina pe Serviciul de urgenţă 112, serviciul pe poliţie, poliţia pe procuratură, procuratura pe poliţie şi tot aşa mai departe. Au loc demisii în lanţ şi se dau declaraţii peste declaraţii, începând cu preşedintele statului, prim-ministrul, ministrul de interne, şeful de poliţie şi purtătorii de cuvânt ai instituţiilor implicate, fără ca lucrurile să se clarifice în vreun fel. Au loc proteste în stradă ale oamenilor care cer să fie elucidat acest caz halucinant. Curând însă protestele se vor stinge, interesul publicului se va diminua, lucrurile vor fi muşamalizate, iar România, ignorând prăpădul lăsat în urmă, îşi va urma calea neabătută spre disoluţie, dar şi spre slăbirea statului de drept.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist