Lovitura Hamas (I)

Asaltul ucigaş al luptătorilor Hamas pe teritoriul Israelului şi reacţia militară a statului evreu au reprezentat subiectul numărul unu în mass media internaţionale, în ultimele zile. În mod cert, tema îşi va menţine locul central şi în următoarele zile şi săptămâni, mai ales că vor fi explorate şi o serie de conexiuni evidente cu alte procese în derulare: ascensiunea Iranului şi conexiunea sa cu Rusia şi, în sens mai larg, cu tabăra antioccidentală; scăderea influenţei americane în Orientul Mijlociu; deteriorarea climatului politic din Israel şi, probabil, multe altele. În mod normal, vor apărea explicaţii bazate pe combinarea cauzelor internaţionale şi a celor de politică internă (israeliană şi palestiniană), interesant fiind modul în care se va realiza această înlănţuire.

Până atunci, poate fi utilă o recapitulare a ceea ce „ştim”, adică ne putem explica fără probleme. Un prim element îl reprezintă resursele de care dispune gruparea palestiniană Hamas. Nu surprinde pe nimeni faptul că această organizaţie teroristă a ajuns suficient de performantă în utilizarea unui armament şi a unei tehnici militare care, fără să fie foarte sofisticate, arată că gruparea este bine conectată la fluxurile venite din Iran, poate şi din alte zone ale lumii islamice. Iar modul în care propaganda Hamas a prezentat şi va continua să prezinte confruntarea, inclusiv şantajul cu executarea ostaticilor, ar trebui să-i servească în a se poziţiona ca luptător curajos, eroic împotriva duşmanului de moarte – cu alte cuvinte, să o ajute să primească noi şi noi arme, prin sita defectă a controalelor de la graniţa Fâşiei Gaza cu Egiptul. În ceea ce priveşte resursele „soft” necesare pregătirii unor acţiuni de acest gen (de tip planificare, procesare de informaţii, spionaj şi contraspionaj), este clar că monopolul aproape etatic asupra puterii în Fâşia Gaza i-a permis să progreseze considerabil în această privinţă.

Un al doilea element, adesea subestimat în analizele de acest gen, îl reprezintă întrebarea „de ce acum?”. Cu siguranţă că Hamas avea capacitatea de a lovi mai devreme, la fel şi răbdarea de a aştepta alte câteva zile sau săptămâni. Mediul internaţional ar fi fost tot acelaşi, problemele politice interne ale statului israelian – la fel de mari, deficienţele sale pe linie militară şi de intelligence (cel puţin în raport cu exigenţele) – asemenea, în ciuda emoţiei provocate de eşecul monumental ce a ieşit la iveală sâmbăta trecută.

Despre ipoteza unei comenzi directe venite de la Teheran nu se poate decât specula, dar se ştie că în relaţia de până acum nu s-a pus problema ca Hamas să renunţe la autonomia decizională. Poate că nu ar trebui neglijată nici corelaţia cu războiul Yom Kippur, declanşat la 6 octombrie 1973, când coaliţia de state arabe a atacat Israelul: cincizeci de ani reprezintă o cifră importantă simbolic, iar Hamas (şi alte grupări teroriste islamice) favorizează „marcarea” momentelor de acest tip. Dar această oportunitate nu ar fi fost speculată dacă promisiunea beneficiilor nu ar fi fost superioară costurilor: decizia de a lovi în dimineaţa zilei de sâmbătă, 7 octombrie, a fost una raţională, din perspectiva Hamas.

Aşadar, până la eventuala apariţie a unor elemente care să schimbe total perspectiva, se poate presupune că Hamas a decis să profite de slăbiciunile adversarului (cauză permisivă), dar şi de bonusul mediatic – pentru scopurile sale, desigur – reprezentat de organizarea acelui nefericit concert, în apropierea graniţei. Prezenţa a mii de tineri vulnerabili, între care numeroşi occidentali, a reprezentat o tentaţie extraordinară. Dincolo de dorinţa de a ucide, Hamas caută să-şi atingă anumite scopuri politice, iar în acest caz ele au părut şi au fost mai facile.

Ca şi în cazul primelor zile din războiul de Yom Kippur, perioada iniţială va fi decupată şi transformată într-un succes, chiar dacă în final armata israeliană a reluat controlul asupra teritoriului şi a aplicat lovituri devastatoare în Gaza. După multă vreme, o forţă arabă reuşeşte, fie şi temporar şi în cadrul unor ciocniri de relativ mică amploare, să obţină o victorie împotriva unor unităţi militare israeliene. Apoi, responsabilitatea pentru soarta ostatecilor israelieni şi occidentali, pe care Hamas a ameninţat că-i va ucide ca represalii faţă de loviturile israeliene, va fi pusă în seama autorităţilor de la Ierusalim, în cadrul unui spectacol mediatic la care teroriştii islamişti se pricep foarte bine. În fine, gruparea Hamas va încerca şi, foarte probabil, va reuşi să-şi aroge calitatea de unic păstrător al drapelului luptei palestiniene şi, în sens mai larg, arabe, împotriva Israelului şi sprijinitorilor săi occidentali.