Lovitura Hamas (II)

Am sugerat, în textul de săptămâna trecută, că lovitura efectuată de Hamas pe teritoriul israelian, la 7 octombrie, poate fi explicată printr-o argumentaţie multicauzală, din care nu trebuie să lipsească tentaţia reprezentată de organizarea acelui festival, în apropierea graniţei cu Fâşia Gaza. Pe măsură ce Israelul trece de la etapa preliminară a represaliilor la una mai consistentă – este foarte probabilă o intervenţie terestră – ostatecii occidentali ar putea reprezenta pentru Hamas un instrument suplimentar de propagandă şi, poate, o monedă de schimb.

În orice caz, chiar dacă lovitura Hamas a avut caracterul unei acţiuni militare, componenta teroristă nu trebuie ignorată. Dincolo de dimensiunea ei politică, de acţiunea „guvernamentală” în Gaza ori de sprijinul pe care-l obţine în lumea arabă şi în Occident, Hamas este şi a fost mereu o organizaţie teroristă – doar că ţintele sale s-au limitat până acum la Israel şi israelieni. A dobândi controlul asupra unui teritoriu şi a fi nevoit să-l „guvernezi”, adică să te preocupi şi de altceva decât de atacuri împotriva inamicului, nu înlătură eticheta de terorist, aşa cum ne-au demonstrat-o perioadele în care Al Qaida (cu diversele sale ramuri) sau Statul Islamic controlau zone mai mult sau mai puţin însemnate. Pentru ca această etichetă să dispară nu este nevoie să intri într-un proces politic, aşa cum a făcut-o Fatah (nucleul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei) în raport cu Israelul; poţi rămâne o grupare combatantă, dar trebuie să-ţi limitezi acţiunile la forţele şi capacităţile adversarului şi să respecţi o serie de reguli umanitare cu caracter general. În cazul Hamas, acţiunea din 7 octombrie nu ar trebui să mai lase loc de dubii în această privinţă.

În ultimele zile, după avertismentul adresat de Israel populaţiei civile palestiniene din nordul Fâşiei Gaza de a părăsi zona şi de a se îndrepta spre sud, Hamas îşi vede periclitat controlul asupra unui element de bază din arsenalul său politic: scutul uman reprezentat de populaţia civilă. Deja sunt cunoscute reacţiile internaţionale împotriva Israelului, după lansarea tirurilor şi bombardamentelor în Gaza. Fără îndoială că există reproşuri justificate pe care comunitatea internaţională le poate aduce guvernului israelian, iar aceste reacţii probabil că se vor intensifica, în zilele şi săptămânile următoare. Dar aceasta nu trebuie să pună în umbră strategia Hamas: victimele civile şi criza umanitară trebuie să servească la consolidarea autorităţii grupării şi să-i întărească legitimitatea în lumea arabă şi pe tot globul. Se cunoaşte faptul că această grupare amplasează capacităţi militare în arii locuite de civili şi că, spre exemplu, tunelurile care trec pe sub fortificaţiile israeliene de la graniţă pornesc, pe teritoriul Fâşiei Gaza, din zone rezidenţiale. Hamas vrea să fie recunoscută în lume drept reprezentantul legitim al palestinienilor, dar priveşte cu cinism principala îndatorire a unui guvern: aceea de a-şi apăra populaţia.

Din câte se pare, conducerea Hamas nu are capacitatea de a bloca refugierea în masă a civililor palestinieni din nordul Fâşiei Gaza, deşi în presa internaţională au apărut relatări despre câteva asemenea încercări. Dar această strămutare internă, dincolo de faptul că implică aspecte logistice şi umanitare foarte complicate, nu este posibilă decât pentru o mică parte din locuitori: cei mai mulţi vor rămâne, probabil, vulnerabili în faţa viitorului atac israelian. Nu se ştie dacă liderii politico-militari ai Hamas vor rămâne pe poziţii, dispuşi să lupte şi să moară pentru cauza lor, într-o confruntare deschisă cu un inamic mult superior. Cel mai probabil, ei vor reuşi să-şi piardă urma, în ciuda eforturilor israeliene de a-i găsi şi lichida. Este, din nou, un mod de comportament ce seamănă mult mai mult cu cel al unor terorişti, decât cu cel al unei conduceri politice normale, legitime.

Aceste consideraţii nu sunt anulate de faptul că, foarte probabil, Hamas dispune de un sprijin consistent în Fâşia Gaza – şi probabil şi în Cisiordania dominată de Fatah. Dar, trebuie menţionat, adeziunea populaţiei (sinceră sau construită prin intimidare şi manipulare) nu transformă în actor legitim o grupare ce recurge, pentru a-şi atinge scopurile, la violenţă extremă împotriva civililor, indiferent cât de justificate i-ar fi ţelurile politice.