Lumea văzută de Pip (sau mai curând de Dickens)

Povestea victorianului Charles Dickens din celebrul roman (hiper-ecranizat) Great Expectations/ Marile speranţe, publicată iniţial în formă de foileton, în 1860, şi mulată perfect pe tiparul melodramelor clasice, a emoţionat atât de mult generaţii întregi de cititori din lumea întreagă, încât receptarea sa critică a părut să se oprească, timp îndelungat, pe palierul strict narativ, refuzând să desluşească, dincolo de intriga romantică, ecuaţia estetică foarte complexă, prefigurată revoluţionar de autor pentru viitorul modern şi chiar postmodern al genului epic. Triumful orfanului inocent asupra loviturilor date de o lume malignă şi coruptă a fost mai atrăgător, în exerciţiul lecturii, decât metafora subterană a scriiturii, conform căreia subiectivitatea umană modifică profund realitatea, plasând existenţa noastră într-un decor ficţional. Această sugestie de subtilitate se realizează, în textul dickensian, prin urmărirea detaliată a felului mistificator în care un narator necreditabil (primul, poate, din literatura universală, în ordine cronologică, realmente autentic într-o astfel de postură) îşi reprezintă fenomenalităţile universului exterior. „Adevărurile” spaţiului său interior („adevăruri” ce trebuie înţelese ca dorinţe sublimate) au prioritate în faţa realităţilor concrete din viaţa imediată şi, ca atare, faptele propriu-zise intră într-un joc al impresiilor, al aparenţelor şi, nu în ultimul rând, al ficţiunilor incontrolabile.

Protagonistul (Pip) are rolul naratorului deviaţionist, a cărui „subiectivitate” înlocuieşte „obiectivitatea” autorului omniscient tradiţional. El vede lumea printr-o lentilă deformantă, asemenea orfanului lui Freud din Der Dichter und Phantasieren/ Creaţia artistică şi reveria diurnă, adaptând situaţiile în care se află la dimensiunile procustiene ale „marilor” sale „speranţe” ascunse. Îndrăgostit de Estella, Pip mizează pe talentul lui analitic şi crede, necondiţionat, că domnişoara Havisham (mama adoptivă a fetei) a decis să-i devină sponsor anonim, pentru a-i oferi o educaţie şi, implicit, un statut social – ambele indispensabile unui mariaj cu cineva din „clasa superpusă”. Acest comportament rămâne simptomatic pentru un personaj care respinge, subliminal, duritatea existenţei şi se complace într-o reconfortantă reverie autovalidată. Pip ajunge astfel să răstoarne lumea cu susul în jos, să proiecteze imaginile vieţii într-o oglindă inversată şi derutantă. Aparenţele sunt interpretate ca realitate, iar realitatea ca aparenţă. Singurul care-i observă maniera deviată de relaţionare cu alteritatea este juristul Jaggers, omul de încredere al domnişoarei Havisham şi, totodată, administratorul micii averi primite de Pip de la binefăcătorul necunoscut. Misteriosul domn îi spune eroului nostru, uşor cinic, să nu judece nimic după semne, ci doar după esenţe.

Poziţia privilegiată îi conferă, clar, taciturnului avocat un aer de autoritate. Personajul stă în vârful piramidei textuale (precum autorul omniscient din romanul tradiţional), contemplând destinele eroilor şi făcând observaţii arogante, de genul celei amintite. Statutul său „narativ” contrastează, în mod absolut, cu cel al lui Pip – aşezat, simbolic, la polul „epic” opus. Dacă Pip, ca narator, se zbate, în mijlocul evenimentelor, să descifreze lumea, eşuând lamentabil prin excesul lui de subiectivitate, Jaggers, ca substitut de autor omniscient, priveşte panoramic universul romanului şi se detaşează într-o obiectivitate sarcastică. Pip „narează” iluzii, în vreme ce Jaggers „studiază” realităţi. Cred că alegoria structurată de Dickens în Marile Speranţe devine, în acest punct, mai lizibilă decât oriunde altundeva. La începutul modernităţii, el scrie despre un conflict literar incipient: cel dintre narator şi pe autor. Naratorul se naşte, nietzschean, din confuzie, pe când autorul moare, barthian, în limpezimea sa olimpiană. Să admitem, un mesaj formidabil pentru prozatorii viitorului, disimulat într-o poveste melodramatică numai bună de citit copiilor seara înainte de culcare! Cred că în acest punct marii scriitori – creatorii de capodopere carevasăzică – se separă de scriitorii obişnuiţi (indiscutabil talentaţi, la rându-le): în capacitatea de a revela mistere profunde, demne de iniţierile elenistice, în construcţiile aparent banale (familiare tuturor la prima vedere), adică în forţa de a aşeza nespusul în spusele cele mai clare cu putinţă.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi