Lumina de la capătul Luminiţei

E cel mai viu şi mai imprevizibil schimb de replici pe care-l putem găsi în Evanghelii. Îl vedem aici pe Domnul trecând în mod neaşteptat, dar parcă atât de firesc, de la o extremă la alta, dezvăluindu-Şi când firea omenească, când cea dumnezeiască: nu se sfieşte a-Şi arăta neputinţele pe care Le încerca, om fiind (Îi era sete), dar face din asta un strălucit prilej de a-Şi dezvălui identitatea Sa mesianică. Se foloseşte de un context banal, de un moment frecvent în viaţa cotidiană a acelor timpuri, făcând însă din ghizdul fântânii un amvon şi din miezul zilei o Cină de taină, în care apa e convertită în har ce ţâşneşte din adâncul cerului, femeia samarineancă fiind transformată, aproape instantaneu, într-un apostol de nădejde pentru o misiune în care nu se putea bizui pe ucenici (atunci când îi trimite la propovăduire, în timpul vieţii sale pământeşti, le atrage atenţia să nu meargă în „vreo cetate de samarineni” – Matei 10, 5).

Această femeie samarineancă, identificată de sinaxar cu numele de Fotini (adică, pe româneşte, Luminiţa), va aduce la Hristos însă, chiar imediat după dialogul cu Acesta, „cu mult mai mulţi” (Ioan 4, 41) dintre aceşti samarineni greu de convins. El, pe care ucenicul cel iubit, Ioan, Îl numeşte deseori, în Evanghelie, cu numele de Lumină, este propovăduit, iată, de o Luminiţă. Dar faptul acesta se produce, deloc întâmplător, după o întâlnire din care au cam ieşit scântei. Pe de o parte, pentru că este o confruntare a două personalităţi puternice, care nu se menajează deloc una pe cealaltă, ci fiecare îşi valorifică toate atuurile. Chiar dacă Iisus este Dumnezeu şi cuvântul Său are putere multă, El este cumva înfruntat de samarineanca ce nu se sfieşte să-i dea acele replici care-L puteau pune în încurcătură. Dar prin „scântei” mai înţelegem şi cele ce ies la iveală atunci când se întâlnesc două persoane: una care este Lumina cea adevărată, iar cealaltă care este ca o luminiţă ce se luptă să nu se stingă, tânjind după deplina Lumină. Adică din „ciocnirea” omului cu Domnul.

Această întâlnire, aşadar, este paradigmatică mai ales pentru modul în care noi, clerici sau mireni, suntem chemaţi a-L mărturisi pe Hristos – Domnul şi Mântuitorul. Putem răscoli acea luminiţă din sufletul pe care-l avem în faţa noastră (şi care nu se stinge niciodată cât omul încă mai e în viaţă), doar dacă îi aducem în faţa ochilor pe Cel care este Lumina. Nu poate întunericul din cineva să aprindă în alt suflet dorul de Lumină, aşa cum nu poate să aprindă focul un tăciune stins. Nici chiar dacă ar folosi toate focurile de artificii ale retoricii sau s-ar plasa sub lumina lină a lumânărilor înviorate de mireasma de tămâie a vieţii liturgice. Nimeni nu poate naşte pe Domnul în inima altuia, până nu-L aduce pe El în toate cele dinlăuntrul său şi în toate cele din viaţa sa, în „cotidianul” său. Căci doar Lumina Însăşi poate seduce sufletul omenesc, Îl poate dumnezeieşte copleşi, aşa cum a fost cucerită şi apriga femeie samarineancă.

În ultimă instanţă, problema e: noi am cunoscut Lumina despre care pretindem că vorbim? Sau ne numărăm, încă, între cei care se învârt bezmetic în jurul becului – fluturi rătăciţi în noaptea unei lumi ce soarbe nesătulă din surse artificiale de lumină? Onestitatea în a-ţi evalua starea duhovnicească şi relaţia cu Dumnezeu este un prim pas. Dacă am conştientiza cât de departe suntem de ceea ce predicăm şi ne-am asuma asta cu durere, atunci am întrezări deja nu luminiţa, ci chiar Lumina de la capătul tunelului.