Marin Preda şi maşinile-unelte

Acum nu mai ştiu câţi ani, mergeam la Bucureşti, cu trenul, cu un vagon comun, denumit, atunci ca şi acum, într-un mod care avea intense rezonanţe zootehnice. Eram singur în tot vagonul (adică eu eram…), atunci când am observat că pe fiecare măsuţă era câte o carte! Fiecare carte avea practicat câte un orificiu în care era introdus câte un cablu oţelit, cu ajutorul căruia putea fi tractat, cu uşurinţă, câte un autoturism. Oricum, supoziţia SNCFR-ului că noi, umilii călători de la clasa a II-a, am fi fost atât de dependenţi de cultura înaltă încât ne-am fi riscat libertatea pentru a intra în posesia unei cărţi, nu a făcut decât să-mi dea un sentiment de recunoştinţă faţă de puternica instituţie a statului care avea grijă să nu care cumva să cădem în păcatul înstrăinării de bunuri, ca să nu-i zicem altfel!

Beneficiind de avantajul de a fi unicul şi irepetabilul călător în vagonul transformat în bibliotecă feroviară (oricum, o iniţiativă lăudabilă), am aruncat o privire asupra titlurilor care ne erau puse la dispoziţie. Singura carte care mi-a atras atenţia a fost romanul lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. II. Am căutat în zadar şi volumul I, nu era în vagonul acela şi, cine ştie, poate nici în acel tren. Resemnat, am considerat că nu ar fi rău să recitesc măcar volumul disponibil. Lectura a mers destul de bine, până la momentul în care Petrini, ieşit din puşcărie, pentru a fi angajat ca bibliotecar, trebuie să facă o foarte bună impresie în uzină, ca dispecer sau ca strungar. Astfel, unul dintre eroii cărţii îi spune că …E la fel de uşor pentru tine să te califici rapid şi să te faci remarcat… sfatul meu e să te angajezi strungar. Face o mai bună impresie, poţi mai uşor să-ţi arăţi calităţile şi să fii simpatizat şi să ai prieteni şi pe deasupra foarte curând o să câştigi şi ceva mai mulţi bani! …una e să poţi afirma, în clipa când se va pune chestiunea reîntoarcerii tale la Universitate (şi se va pune, sunt convins!), am lucrat ca strungar într-o uzină, am trăit adică în mijlocul clasei muncitoare şi alta e să spui că am fost dispecer. Ce zici? (pentru cei mai tineri, trebuie să spunem că Victor Petrini fusese asistent universitar la filosofie, apoi deţinut politic, apoi muncitor la deratizare, apoi strungar, apoi…).

De aici încolo am început să fiu mai atent, deoarece urma o descriere a peisajului industrial văzut prin prisma unui mare romancier şi nu a vreunui scriptolog proletcultist. Eram, vezi doamne, tânăr cadru didactic la politehnică, şi citeam cu alt interes acest pasaj, pe când, la prima lectură, în adolescenţă, fusesem atras de cu totul alte fragmente din romanul cu pricina!

Preda arată cum eroul cărţii face un curs de o lună, după care lucrează pe strung, fiind capabil să execute filete interioare şi exterioare, prin mişcările cuţitului care muşcă din suprafaţa brună a metalului. Apoi ni se explică ce simplu era să lucrezi pe strung, deoarece era plăcut şi uşor, toată grija venea spre finisare, când trebuia măsurată piesa cu atenţie, grosimea ei şi distanţa în interior. Apoi scriitorul ne spune despre nişte lămpi de semnalizare, în legătură cu eventuale defecţiuni de ungere, de avans sau de avarii pe subansamblurile electrice, toate pe un panou. Tot el scrie precum că acele panouri nu aveau beculeţe şi nici căpăcele colorate, maşina era deci chioară, adică nu chioară, oarbă de-a binelea. La vremea la care Victor Petrini era eliberat din puşcăriile comuniste (sfârşitul anilor '50, începutul anilor '60) cu greu puteau fi întâlnite la noi maşini-unelte cu astfel de sisteme de automatizare, care, chiar dacă ar fi existat, nu ar fi fost încredinţate spre utilizare unui fost puşcăriaş politic. Era clar că Preda era influenţat de vizitele în fabrici şi uzine, din anii '70-'80, care se încheiau, de regulă, cu nişte chefuri năprasnice (exprimarea îi aparţine lui Titus Popovici). Oricum, scriitorul văzuse şi ceea ce nu trebuia văzut şi, mai ales, ce nu trebuia scris. Preda văzuse cu siguranţă astfel de panouri de comandă, care se mai defectau şi aşa rămâneau, muncitorii trecând apoi pe comanda manuală.

Mai scrie Preda că dacă avansul se deregla, nu se întâmpla nimic, dar dacă ungerea era defectuoasă, strungul se putea gripa. Ştia Preda ce ştia, de la autoturisme, lucru care era exact pe dos la maşinile-unelte, unde, până la „gripare”, era esenţială precizia mişcărilor maşinii, inclusiv a avansului. Se pare că unele rudimente de cunoştinţe legate de motoarele cu ardere internă fuseseră transmise scriitorului de către „nea Savu”, adică Savu Dumitrescu, şoferul său de la Editura Cartea Românească, cel care a scris cartea Zece ani alături de Marin Preda.

În roman apare şi un personaj care are o abordare halucinantă asupra unei potenţiale cariere în fabrică, de un absurd total: Înţelegi, Petrini? Oriunde o să fiu eu atunci, că o să rămân mai departe în această uzină, că o să fiu promovat mai sus sau o să mă întorc în secţia de unde am plecat ca simplu inginer (fiindcă îmi termin şi eu liceul anul ăsta şi o să mă înscriu la Electrotehnică) …

Mai sunt şi unele afirmaţii care, la vremea aceea, puteau fi considerate ca fiind de-a dreptul subversive: „Eu eram înainte maistru monteur de avioane, eram un domn! Acum sunt maistru peste zece raboteze, ca să scoatem toţi, cinci mii de oameni, un nenorocit de tractor în care intră mai mult fier decât într-un tanc, în timp ce străinii scot tractoare mici, de trei ori mai ieftine şi mai puternice. Crezi că nu le-am văzut? Dacă vrei să mergi înainte cu toţi proştii, n-ajungi nicăieri! Dacă americanii […] ar fi zis stai să-i aşteptăm şi pe ceilalţi de pe glob să progreseze odată cu noi, nici ei n-ar fi ajuns unde sunt astăzi şi nici globul nu s-ar fi urnit din mizeria în care zace…”

În presa culturală (Cosmin Ciotloş, Dilema Veche, nr. 932, 2022), au fost reiterate mai multe critici la adresa romanului, care aparţineau lui Alexandru George sau lui Ion Dezideriu Sîrbu. Se vorbea, printre altele, de dificultatea lui Preda de a înţelege mediul academic clujean, iar Sîrbu spunea că despre mină, puşcărie şi filosofie nu se poate scrie din auzite, ca amator sau ca privitor prin gaura cheii. Dar astea sunt disputele scriitorilor, treaba lor, ei se ceartă, ei se-mpacă, dacă vor şi dacă mai apucă!

Pasajele lui Preda despre maşini-unelte conţin multe inexactităţi, însă astea nu afectează cu nimic valoarea romanului. La urma-urmei, cartea nu este un manual despre cum se utilizează şi repară maşinile-unelte, care, mai nou, se numesc sisteme de producţie digitale, care aşteptăm să devină, şi acestea, subiecte pentru noua generaţie de scriitori.

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi