Martie: dezgheţ în politica europeană (II)

Luna martie este întotdeauna o perioadă densă din punct de vedere politic, în anii în care sunt programate alegeri pentru Parlamentul European. „Precampania” include, aşa cum menţionam în textul de săptămâna trecută, repere precum desemnarea de către partidele europene a candidaţilor la şefia Comisiei sau adoptarea programelor electorale. Ea se suprapune fluxului politic obişnuit în UE, care include Consiliul European de primăvară, de la Bruxelles.

Iar reuniunea amintită mai sus, programată chiar în această săptămână, ar trebui să le transmită europenilor un mesaj de reasigurare: acela că liderii politici controlează situaţia, că nu există diviziuni atât de serioase încât să blocheze atingerea consensului în dosarele foarte importante. În mod normal, Consiliul European ar trebui să se deruleze într-un climat satisfăcător, după ce s-a reuşit obţinerea unor progrese punctuale, în diverse domenii, la diverse reuniuni ministeriale. Spre exemplu, la Consiliul Afaceri Externe de luni s-a reuşit majorarea asistenţei UE pentru armata ucraineană (un nou fond, totalizând peste 5 miliarde de euro) şi instituirea unui nou ansamblu de sancţiuni la adresa Rusiei, ca reacţie la moartea în detenţie a lui Aleksei Navalnîi. Şi în privinţa mult discutatei dezvoltări a industriei europene de apărare s-au făcut paşi înainte, apreciere valabilă şi în alte dosare subsumate aşa-numitei autonomii strategice. Doar că, aşa cum toată lumea o ştie, UE este acum nevoită să se reinventeze ca actor internaţional, iar anvergura eforturilor şi a costurilor nu poate fi estimată.

În principiu, (pre)campania ar trebui să aducă în atenţia publicului, într-un mod corect şi sincer, măcar o parte a temelor importante asociate guvernării. În luna martie am avut ocazia să vedem cum, treptat, grupurile politice europene au fost nevoite să se raporteze la un subiect care a deţinut un loc central pe durata legislaturii ce se încheie, dar care nu a fost suficient de bine dezbătut în campania din 2019: „pactul verde”. Acum, când mediul economic şi de securitate s-a schimbat atât de mult, nu ar trebui să ne mire apariţia unor solicitări de regândire a subiectului: departe de a fi riscante sau nocive, aceste controverse sunt exact ceea ce trebuie, dacă ne dorim ca în sistemul Uniunii să apară o veritabilă dezbatere democratică.

Tema „pactului verde” face parte din categoria celor care pot influenţa structura viitoarei guvernări a Uniunii Europene, dacă ea va deveni un subiect de campanie electorală în multe ţări. Iar faptul că, în vestul continentului, ea a condus la mişcări ale fermierilor şi altor categorii potenţial afectate de noua legislaţie ne arată că suntem în faţa unui subiect cu adevărat „european”. Deja se poate anticipa faptul că grupul Verzilor nu va susţine o formulă de Comisie care s-ar angaja la amânări şi renegocieri, dar opoziţie s-ar putea manifesta şi în rândul socialiştilor europeni, partenerul vital în orice majoritate.  

Astfel, în condiţiile în care popularii vor veni pe primul loc, iar doamna Ursula von der Leyen va fi prima opţiune pentru funcţia de preşedinte al Comisiei, formarea unei majorităţi va fi dificilă. Spre exemplu, în tabăra Renew Europe (RE) există mari nemulţumiri faţă de linia domniei sale – şi nu se poate şti dacă ele vor putea fi atenuate după alegeri, mai ales că grupul RE este relativ neomogen, din punct de vedere al opţiunilor de politică publică. În această lună s-au făcut auzite obiecţii faţă de doamna von der Leyen şi din partea USR, care se adaugă astfel unor colegi de grup din Germania, Cehia sau Italia. Nu este exclus ca doamna von der Leyen să fie nevoită să compenseze eventualul deficit prin acorduri cu formaţiuni din grupul conservator (ECR), precum cea a premierului italian, Giorgia Meloni. Important este, însă, faptul că reacţiile politice din ultima vreme înlătură orice iluzie despre un proces facil, indiferent cât de atractiv ar fi, pentru unii, argumentul continuităţii la timonă, în vremuri tulburi.