Modele de regionalizare (III)

În discursul public despre regionalizare apare cel mai adesea invocat ca posibilă cale de urmat modelul polonez. E o pistă falsă, atât timp cât unitatea de holon a regionalizării româneşti rămâne judeţul, după cum am menţionat, în timp ce în Polonia a fost organizarea teritorială inferioară scalar – powiat-ul (LAU1). Acest fapt înseamnă că regionalizarea poloneză a fost o acţiune de mare fineţe teritorială, în timp ce abordarea românească va fi mai rudimentară.

Reforma administrativă poloneză (26 noiembrie 2005) a fost una radicală. Dintre gridurile administrative anterioare, doar organizarea locală de tip LAU2 (gmina – comuna) s-a conservat. Din punctul de vedere al administraţiei au fost înfiinţate două niveluri noi – unul regional (NUTS2), al noilor voievodate, entităţi ce au preluat denumirea vechiului nivel NUTS3 şi unul local, al powiaturilor (LAU1), acesta din urmă grupând mai multe gmina şi preluând o bună parte a competenţelor administrative ale NUTS3 (vechile voievodate). Vechile voievodate au dispărut, iar nivelul NUTS3 a fost profund reorganizat. Acestea au fost construite în alte configuraţii, într-o logică spaţială care sprijină proiectul regional. Înainte de reforma administrativă au fost 44 de vechi voievodate, ce au devenit podregiony (subregiuni) în noua configuraţie NUTS 3. Numărul şi limitele lor au suferit schimbări radicale în timp (45, apoi 66 de voievodate în 2008 şi 73 în prezent). Din perspectivă administrativă, au fost delestate de cea mai mare parte a funcţiilor teritoriale, ce se regăsesc acum la nivelul administrativ NUTS2 şi LAU1.

De menţionat că în intervalul în care au funcţionat noile voievodate, din Mazovia (voievodatul Capitalei) s-au separat în 2018 două entităţi NUTS 2: zona metropolitană a Varşoviei şi restul regiunii mazoviene. Această nouă reconfigurare s-a realizat în scopul adaptării teritorial-statistice a Poloniei în ceea ce priveşte utilizarea fondurilor europene. În continuare, Varşovia a rămas reşedinţa voievodatului, ce a glisat din punctul de vedere teritorial-statistic către nivelul NUTS1 (al macroregiunilor).

Cu cât coborâm la scări inferioare, teritoriile devin din ce în ce mai omogene din punct de vedere fizico-geografic, al vectorilor de polarizare urbană şi din perspectivă identitară. Nivelurile scalare inferioare reclamă un tip de guvernanţă locală specific. Polonia a înţeles extrem de bine acest lucru, alcătuind powiat-uri – echivalentul vechilor plase sau ocoale din istoria administrativă a României, respectiv a Moldovei – urbane, ce înglobează o singură gmina urbană (nivelul LAU2 polonez – echivalentul comunelor, oraşelor sau municipiilor) de dimensiuni mari sau medii (toate au în prezent peste 40.000 de locuitori), powiat-uri periurbane, ce grupează gminele rurale sau urbane din proximitatea marilor oraşe şi powiat-urile predominant rurale, ce grupează gminele rurale în jurul unei gmine urbane de talie medie sau mică, situate la o distanţă ceva mai mare de centrele urbane importante. Pornind reforma administrativă de jos în sus, aceste powiat-uri au fost elementele de bază ale proiectului regionalizării în Polonia.

Teoretic, regionalizarea poloneză a avut de întâmpinat mai multe probleme decât ar fi trebuit să întâmpine regionalizarea României. De ce? Pentru că majoritatea vechilor teritorialităţi au fost anihilate de tectonica, deopotrivă geopolitică şi teritorială, din perioadele modernă şi contemporană. Dispariţia Poloniei ca stat, apoi reapariţia sa şi, în ultimă instanţă, glisarea teritorială către vest, la finele celui de-al Doilea Război Mondial, au creat fracturi la nivelul teritoriilor regionale. Cea mai apropiată geometrie regională actuală de geometria anterioară dispariţiei Poloniei ca stat e cea a regiunii Wielkopolska, centrată pe Poznan. Restul regiunilor prezintă abateri, mai mari sau mai mici de la geometriile anterioare. Dar marele avantaj al regionalizării Poloniei, pe lângă lipsa discontinuităţilor spaţiale induse de barierele geografice, a fost multicentrismul sistemului urban. Structura sa actuală se datorează şi experimentării cu un oarecare succes a teoriei polilor de creştere către finalul anilor ’60, graţie economistului Antoni Kukliński. Aplicarea unui model de interacţiune spaţială la nivelul LAU1 (powiat) confirmă că marea majoritate a regiunilor sunt construite pe marile centralităţi urbane.

Însă putem remarca şi câteva regiuni neperformante: Lubuskie, Opole, Subcarpatia sau Kielce. Toate aceste entităţi sunt teritorii interstiţiale, fără o consistenţă identitară puternică, aflate sub incidenţă unor centralităţi superioare, situate în exteriorul limitelor administrative. Capitalele acestora au dimensiuni mai modeste (între 125 şi 200.000 de locuitori) şi au generat aglomeraţii urbane cu o talie medie (160-300.000 de locuitori), situate în sistemul urban polonez pe nivelul terţiar, după capitală şi metropolele regionale consolidate sau aflate în emergenţă. Sunt mai puţin stabile din perspectiva demografică, iar din punctul de vedere al PIB-ului pot fi considerate insule de sărăcie în raport cu vecinătăţile. (Pe săptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video