Moldoveneşte sau ardeleneşte?

Sub aspect cultural, o comparaţie între Iaşi şi Cluj este captivantă având în vedere contribuţiile în domeniu ale cetăţii culturii din Moldova şi Heidelbergul ardelean, centre universitare de prestigiu imens la nivelul României dodoloaţe râvnite de Lucian Blaga şi atâţia mari cărturari. Însuşi numele lui Blaga, alături de cele ale lui Eminescu şi Creangă care au lustruit prestigiul urbei bahluviene ne scutesc de comparaţii nepotrivite. Sub aspectul civilizaţiei lucrurile stau niţel mai altfel, multe depinzând de diferenţa între modelul cezaro-crăiesc şi cel muscalo-turcesc care au dominat cele două frânturi importante de Românie. Deşi, uneori ni se pare că există tendinţe de inversiuni perverse în astfel de paradigme, în zilele noastre.

Din punct de vedere al sporturilor, balanţa înclină până la ruperea articulaţiilor spre metropola de pe Someş. Clujul reprezintă un model de organizare sportivă recunoscut şi peste hotare. Este un fapt cunoscut că aceia cărora le trece ideea prin cap de a organiza competiţii internaţionale în România s-au obişnuit să privească mai mult spre oraşul lui Emil Boc, decât spre capitala dâmboviţeană. Întreceri de mare calibru de tenis, baschet, gimnastică, atletism, volei, tenis de masă, dovedesc că urbea napocană a redescoperit, după un experiment eşuat în fruntea guvernului, un primar dedicat sportului. Unii ar spune în contrapartidă că echipa de suflet a Boc, gruparea fotbalistică a „şepcilor” roşii, înoată în mediocritate, că ratează an de an promovarea în Liga I, dar asta nu este un reproş, ci o calitate numită obiectivitate.

Iaşul a trecut în ultimii ani de la pesedistul Gheorghe Nichita, la excursionistul Mihai Chirica în mod vijelios, cu multe hopuri-dâmburi, metamorfozate în reale drame sportive. Nichita, un mare pasionat al fotbalului, a fost îndelung criticat pentru că ţinea restul sporturilor în stare de subzistenţă de dragul sportului rege, în timp ce numitul monarh de-abia reuşea să se menţină într-o stare de mediocritate aurită. Totuşi, trebuie să recunoaştem cinstit şi lăutăreşte că echipa de fotbal Politehnica Iaşi manifesta o stabilitate rar întâlnită în învolburatul fotbal românesc, exceptând falimentul din 2010, care a condus la controversata inginerie cu Tricolorul Breaza. Să nu uităm că regretatul Ionuţ Popa reprezenta un record de stabilitate pe banca tehnică a unei echipe care nu întotdeauna îşi extazia suporterii. Acum, odată cu Nichita, rob al propriilor păcate, s-a dus şi liniştea, s-a dus şi stabilitatea în fotbalul ieşean. Sabia împrumutată de la Alexandru Macedon, cu care „actualul” a tăiat nodul gordian al celorlalte sporturi, s-a transformat în sabia lui Damocles, agitată la răstimpuri ori de câte ori singurul sport de largă popularitate în urbe trece prin clipe grele. Clipe determinate, ca s-o spunem pe aia dreaptă, de promisiuni neonorate, de o atmosferă de incertitudine întreţinută parcă artificial. La puţin timp după reiterarea ritualului cu sabia, după trei eşecuri absolut logice ale plutonului încropit la repezeală în Copou, fotbaliştii de la Politehnica Iaşi au dat două palme zgomotoase marelui sabrer, victoriile cu „U” Cluj şi Poli Timişoara. Neîndoielnic, au contat şi declaraţiile de încredere ale conducerii executive la adresa echipei şi antrenorului, venite prompt. Că a fost o urmă de regret indusă de la centru, că a fost o frondă a lui Florin Briaur &Co, contează mai puţin. Efectul a fost remarcabil.

Şi iată că taman când ne pregăteam să ne punem cenuşă în cap în faţa proverbialei seriozităţi ardelene, auzim lucruri incredibile de la Cluj. Ce-i drept, e vorba de o instituţie privată, CFR, nu de primarul Boc, dar mentalitatea satrapică n-are statut economic sau administrativ. În vestiarul CFR, oficiali ai campioanei României s-au bătut precum caftangiii din Mănăştur, sub privirile jucătorilor, încântate de perspectiva de a scăpa de zbirul Şumudică. La Poli Iaşi, încercările de „restauraţie politică”, pe plan administrativ şi tehnic au eşuat, cel puţin până în momentul de faţă. La Cluj, pentru a demonstra sus-menţionatul ardelenism proverbial, Dan Petrescu este readus pentru a treia oară, parcă musai pentru a contrazice zicala cu ulciorul. Şi paradoxul continuă.

Şi atunci nu ne rămâne decât să punem întrebările clasice: public sau privat? moldoveneşte sau ardeleneşte? politic sau plutocratic? Până la urmă, privind cu ochi de suporteri, parcă tot la Iaşi e mai bine: Poli nu câştigă titluri fluierând, pentru ca apoi să facă România de râs prin cele Cupe Europene.