Monica Lovinescu comemorată la Iași (I)

În tăcerea semnificativă a autorităților politice, culturale și academice, centenarul nașterii Monicăi Lovinescu (1923‑2008) risca să treacă neobservat dacă nu ar fi fost marcat, în presă și în diferite locuri din țară, prin câteva inițiative mai degrabă private. Punctul culminant al evocării uneia dintre marile personalități ale istoriei recente a românilor a fost reprezentat de seara aniversar‑comemorativă din 19 noiembrie a.c., organizată la Ateneul Român de către Fundația Humanitas Aqua Forte și transmisă în direct de postul de radio România Cultural. Dezinteresul oficialităților și al marii majorități a populației față de acest eveniment este elocvent pentru incapacitatea societății românești de a‑și asuma autocritic și responsabil sechelele lăsate de cele patru decenii de regim comunist, agravate și „completate” cu alte „achiziții” din era post-totalitară. Oportunismul, lichelismul, sforăielile patriotarde, spiritul de gașcă, țâfna mitocănească, agramatismul și corupția generalizată la „clasa politică” actuală, îndobitocirea claselor de jos, prostituarea multor intelectuali preocupați să ocupe o poziție cât mai lucrativă din rețeaua de sinecuri de la stat, pervertirea valorilor, incultura crasă și mercantilismul tinerilor sau mai puțin tinerilor manageri sau antreprenori, la care se adaugă emergența gândirii politice corecte și spălarea pe creier a adolescenților și a tinerilor, încurajată din ce în ce mai eficace de unele voci agresive din presă și din spațiul academic-universitar, toate acestea sunt „valori” situate la antipodul a ceea ce Monica Lovinescu a reprezentat și încă reprezintă: onoare, intransigență etică, civilitate, curaj civic, tărie de caracter. Prin urmare, pare cum nu se poate mai normal ca Monica Lovinescu să fie ignorată de cea mai mare parte a contemporanilor ei, a „oamenilor simpli”, pentru care ceea ce depășește nivelul lor de înțelegere este neinteresant. La fel de normal mi se pare și faptul că Monica Lovinescu este detestată, ca persoană și ca simbol, de cei mai mulți dintre cei care o cunosc și înțeleg ceea ce ea reprezintă. Cum ai putea să nu urăști pe cineva a cărui efigie este înfiptă ca un ghimpe în conștiința ta, pe cineva care îți dovedește că o altă viață, mai demnă și mai onorabilă decât mizerabila ta existență a fost posibilă? Mai rămâne minuscula minoritate a celor care, înțelegând‑o și simțindu‑se reprezentați simbolic de ea, o prețuiesc și o iubesc necondiționat.

Dacă printre eventualii cititori ai acestor rânduri se va nimeri vreun tânăr binevoitor care nu a parcurs deșertul comunist, îmi permit să schițez, în câteva rânduri, un portret al Monicăi Lovinescu. Unică fiică a marelui critic literar Eugen Lovinescu, Monica și‑a trăit copilăria și adolescența în casa părintească, în ambianța de rafinament intelectual a Cenaclului „Sburătorul”, inițiat și condus de tatăl său, unde a avut prilejul să cunoască pe mulți dintre marii scriitori români interbelici, între care îi menționez pe cei al căror nume ar trebui să se găsească în manualele școlare: Hortensia Papadat‑Bengescu, Tudor Vianu, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, George Murnu, Gh. Călinescu, Anton Holban, Camil Petrescu. În 1947, tânără absolventă a Literelor bucureștene, Monica Lovinescu fuge din România in extremis, în momentul în care dictatura proletariatului se instalase, pare‑se, definitiv. Alegând să poarte la Paris povara exilului și căsătorindu‑se cu Virgil Ierunca, scriitor care îi va deveni deopotrivă și tovarăș de idealuri, începe, pe la începutul anilor ’60 o lungă colaborare la postul de radio Europa Liberă, impunându‑se, în scurtă vreme și pentru o lungă perioadă de timp, drept vocea cea mai cunoscută și mai credibilă a exilului intelectual românesc. Mă număr printre aceia care, practic, din adolescență, continuând apoi cu studenția și cu primul deceniu al vieții active, am „simțit” gustul lumii libere și al culturii autentice și nepervertite, prin vocea Monicăi. Splendida frază muzicală a compozitorului baroc Georg Philipp Telemann, transmisă în eter ca semnal al emisiunii ei Teze și antiteze la Paris, declanșa în sufletul ascultătorului o indicibilă stare de confort, de așteptare înfrigurată și de încredere niciodată dezmințită. Cu o voce puternică și gravă, cu o dicție impecabilă și o frazare de o precizie clasică, Monica Lovinescu te informa săptămânal despre ceea ce se petrecea realmente important în cultura europeană, dar și în cultura română la… București! Numai că, departe deopotrivă de fanfaronada propagandistică, dar și de expresia aluziv-esopică practicată de unii scriitori „mai curajoși” din țară, Monica își permitea să spună lucrurilor pe nume, fără compromisuri și jumătăți de măsură. În plus, ascultătorii ei mai tineri, între care mă număram și eu, năuciți de stridențele limbii de lemn instaurate în spațiul public de acasă, recepționau cu entuziasm normele unui altfel de discurs, cel interbelic, deosebit parcă, prin sintaxă, lexic și frazare de cel din țară. Pe scurt, afirm că Teze și antiteze la Paris, împreună cu emisiunea, de asemenea săptămânală, Povestea vorbei: pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate a lui Virgil Ierunca, au fost pentru mine o completare necesară a formării mele de filolog și intelectual. Dincolo de modelul uman și intelectual pe care îl propuneau ca atare, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca ne conectau pe calea undelor la mișcarea de idei din Occident, de la ei auzind pentru prima dată de numele unor gânditori precum Hannah Arendt, Alain Besançon, André Glucksmann, Bernard Henri Lévy care ne făceau să înțelegem esența inumană a totalitarismului comunist. Tot ei ne informau pe larg, citind chiar la microfon din operele lor, scriitorii sovietici dizidenți, de la Alexandr Soljenițîn la Varlam Șalamov.

Dovada de netăgăduit că emisiunile Monicăi Lovinescu aveau un puternic impact în România captivă, cel puțin în rândurile elitei intelectuale a vremii, au fost persecuțiile intense și multiple, calomniile incredibile și abjecte pe care presa oficială de la București le emiteau fără întrerupere la adresa lor. Aceste persecuții au culminat cu agresiunea fizică la care Monica Lovinescu a fost supusă prin 1977, în fața casei sale din rue François Pinton, Paris, de către niște agenți palestinieni trimiși de Securitatea ceaușistă.

În cei peste șaizeci de ani de activitate febrilă la microfonul Europei Libere, Monica Lovinescu și‑a scris sutele de texte (eseuri, comentarii cultural-politice, recenzii și cronici literare, evocări, pagini memorialistice) pentru a fi rostite și nu tipărite. Este foarte probabil ca, dacă destinul nu i‑ar fi rezervat bucuria de a supraviețui prăbușirii comunismului, numele și faptele sale să fi rămas doar în memoria contemporanilor săi și poate în vreun paragraf din cărțile de istorie. Miile de pagini tipărite după 1989 în numeroase volume alcătuiesc însă o operă cu totul remarcabilă atât din punct de vedere literar, cât mai ales ca mărturie de prim rang asupra zbuciumatei istorii a României din a doua jumătate a secolului al XX‑lea.

Aceste gânduri mi‑au fost provocate de participarea la o memorabilă manifestare academică organizată, în zilele de 20 și 21 noiembrie a.c., de către un grup de tineri cercetători de la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”, Biblioteca Filialei din Iași a Academiei Române și Catedra de Literatură Română a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, sub genericul Centenar Monica Lovinescu (1923‑2023). Memoria, între teze și antiteze. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi