Moştenirea lui Iohannis (I)

Pesediştii exultă. Ciolacu, Grindeanu, Stănescu, Firea îşi dau coate de bucurie în văzul lumii. După socotelile lor, toate alegerile din anul 2024 – europarlamentarele, localele, legislativele, prezidenţialele -, başca funcţia de primar al Capitalei, vor fi adjudecate fără probleme de partidoi. Nu s-a mai consemnat o astfel de victorie totală din 1990, când Ion Iliescu, cu sprijinul neprecupeţit al maselor largi, populare, a acaparat întreaga putere din România.

E drept că, aproape imediat după aceea, pentru a sărbători cum se cuvine o astfel de izbândă, Ilici i-a invitat la petrecere pe minerii lui Miron Cozma, ce au venit în Bucureşti cu ditamai trandafirii pe care i-au plantat direct în capul studenţilor. Pentru hărnicia lor debordantă, Ion Iliescu le-a mulţumit personal. A fost momentul în care unii români, destul de puţini însă, au înţeles greşeala săvârşită pe 20 mai. Dar era deja foarte târziu. După câteva luni de derută, bestia roşie se recompunea în părţile esenţiale. Pământul s-a cutremurat de spaimă, dar nu l-a luat nimeni în seamă.

Totuşi, modeşti ca întotdeauna, pesediştii nu compară anul 2024 cu 1990, ci cu 2000, când acelaşi politruc Ion Iliescu a preluat puterea de la jalnicul panglicar Emil Constantinescu, specialistul în Levant de astăzi. Ce caricatură sinistră a ajuns acest individ! (Evident, nici în 2000 şi nici în 1990 nu au existat alegeri europarlamentare din motivul evident că românii nu făceau parte din Uniunea Europeană.)

La cumpăna dintre milenii, cu toate că adusese România, măcar la nivel simbolic dacă nu altfel, mai aproape de UE şi NATO, CDR ieşea zdrobită şi mai ales umilită de pe scena politica. Oarecum nedrept, toate oalele se spărgeau atunci în capul PNŢCD, poate şi pentru că românii îşi puseseră o mulţime de speranţe, prea multe, în ţărănişti. Puţini ştiau că ţărăniştii autentici puteau fi număraţi pe degetele unei singure mâini.

Şi acum mai cred că, pe vremea aceea, încă se puteau demara reforme radicale, obligatoriu de sus în jos, dar ar fi fost nevoie, pe lângă onestitate politică, atât de curaj, cât şi de inspiraţie. Din păcate, prea des, CDR a dovedit diletantism şi ticăloşie, îndepărtând oamenii buni şi pricepuţi în favoarea sicofanţilor. Ăştia au rămas până astăzi în politică ori în imediata ei apropiere.

Pesediştii preferă să se raporteze la anul 2000, şi nu la 1990, dintr-un motiv ce ţine de o anumită prudenţă. Dacă după alegerile din urmă cu 32 de ani a urmat un jaf de proporţii apocaliptice, perfect pus în practică de foştii securişti şi activişti ai PCR, jaf soldat cu deteriorarea dramatică a nivelului de trai, după 2000, situaţia economică a început să se amelioreze.

Această revigorare nu a fost nicidecum rezultatul unor măsuri inteligente, sănătoase, gândite de guvernanţi, ci mai curând efectul unei conjuncturi, economia naţională stabilizându-se, de voie, de nevoie, într-un echilibru precar, pe marginea prăpastiei. În realitate, în 2000, România nu mai producea aproape nimic, salariile deveniseră jenant de mici, iar investiţiile importante lipseau cu desăvârşire. Dar apăruseră unii întreprinzători de soi, mai ales din afara ţării, iar românii plecau încetul cu încetul la muncă în străinătate, trimiţând periodic sume din ce în ce mai generoase familiilor rămase acasă. Pe această bază, teribil de fragilă, ce anunţa în acelaşi timp o viitoare tragedie naţională, economia a început să crească. Nu e nici meritul ţăraniştilor şi nici al guvernării Adrian Năstase.

Cu toate acestea, să recunoaştem, asociem anul 2000 cu recuperarea unor speranţe pe care le credeam pierdute pentru totdeauna. Cu 22 de ani în urmă, România încă mai avea doi-trei intelectuali angajaţi, mulţi tineri de calitate, dinamism, ceva solidaritate, interesante proiecte de viitor, precum şi (măcar la nivel declarativ) intoleranţă la corupţia grobiană a politicienilor. Intrarea în NATO (2004) şi aderarea la UE (2007) au făcut parte dintr-o lăudabilă agendă a realizărilor la care – de ce nu? – am contribuit cu toţii.

În 2000, maneliştii reprezentau o minoritate, iar bişniţarul Liviu Dragnea purta, la întâlnirile secrete cu amicii, geacă din linoleum. (Va urma)