Noaptea de Sânziene

În seara zilei de 24 iunie 1927, (mai precis la ora 22.00), Corneliu Zelea Codreanu i-a convocat, la locuinţa din Iaşi a familiei soţiei lui, din strada Florilor nr. 20, pe tovarăşii săi de închisoare de la Văcăreşti, cei care împreună cu o mână de studenţi devotaţi formau nucleul dur al grupării conduse de cei doi Codreanu, tată şi fiu, ce acţionau sub pulpana politică a vigurosului pamfletar antisemit, profesor la Facultatea de Drept a universităţii ieşene, A.C. Cuza. Tânărul Codreanu, cu studii militare, voluntar în război la 17 ani, cu experienţă carcerală şi cu un asasinat la activ pentru care fusese achitat (la presiunea străzii!) era nemulţumit de lentoarea, indisciplina şi divizarea mişcării studenţilor creştini şi voia o structură mai dură, organizată după modelul formaţiunilor paramilitare construit de Mussolini, Fasci d'Azione Revoluzionaria, al căror simbol era fascia legiunilor romane, un mănunchi de nuiele legate în jurul unei securi, care simboliza puterea celor ce luptă neabătut împreună. În acest spirit, Codreanu hotărăşte că a venit timpul pentru acţiune şi înfiinţează "Legiunea (Fascia) Arhanghelului Mihail" – după icoana care le străjuise detenţia la Văcăreşti şi pe care o aduseseră la Biserica Sf. Spiridon din Iaşi – proclamând, cu concizie ostăşească, prin Ordinul de Zi nr.1, şi crezul acestei mişcări: "Să vină în aceste rînduri cel ce crede nelimitat. Să rămîna în afară cel ce are îndoieli". Într-o zi simbolică, pentru că era sărbătoarea ortodoxă a naşterii Sf. Ioan Botezătorul.

Câteva luni mai târziu, între septembrie şi noiembrie 1927, un tânăr excepţional va publica în serial, în ziarul "Cuvântul" condus de Nae Ionescu, un text programatic intelectual şi spiritual al generaţiei sale numit chiar Itinerariu spiritual. "Generaţia ce se ridică va fi cea mai bogată în experienţă. Pentru că e cea mai neliniştită şi mai puţin dispusă la renunţarea totală, în favoarea unui crez împrumutat şi neînţeles", va scrie Mircea Eliade în această serie de articole care ar fi trebuit să construiască o carte, dar care pivotau, obsesiv, asupra nevoii de a găsi o cale de desăvârşire spirituală prin experienţe, în mod direct, fără ipocrizia, demagogia şi uscăciunea pe care o aducea cu sine lumea "bătrânilor" fosilizaţi. Această nevoie de acţiune, de conectare directă, mântuitoare, prin sacru, la real a elitelor, de respingere a clişeului prin care intelectualul, savantul este un inadaptat, trăind în turnul său de fildeş, va fi definitorie pentru implicarea tânărului erudit, care venea pe urmele lecturilor sale favorite din Giovanni Papini şi Julius Evola. De la Papini, Eliade va reţine firescul contradicţiilor unui creator de-a lungul carierei sale precum şi observaţia că abia din aceste contradicţii fecunde se hrăneşte forţa creatoare, de nestins, inepuizabilă. După cum spunea chiar Eliade: "Papini a greşit de multe ori, s-a contrazis cu furie, pînă la a se compromite. Şi totuşi opera sa a rămas unitară şi coerentă de la prima pînă la ultima pagină." În ce mă priveşte, eu aş începe de aici analiza rădăcinilor comune dintre energia spirituală a generaţiei intelectuale '27, o generaţie care visa să aibă o misiune ezoterică atunci când, după război şi unirea deplină, "nu mai era nimic de făcut" şi furorul barbar al fanaticilor fascişti cristalizaţi în jurul lui Codreanu în acelaşi an, care nu mai aveau timp de fineţuri intelectualiste, de demagogie parlamentară sau de gargară jurnalistică şi erau gata să transforme lumea, uniţi şi disciplinaţi, după modelul de succes al cămăşilor negre italiene, cu arma, cu securea simbolic înconjurată de nuiele.

Am făcut această scurtă introducere pentru a fixa un posibil cadru de dezbatere, mai puţin pasional şi ideologizat, pentru capodopera literară a lui Mircea Eliade, romanul fantastic-realist, scris în exil, la Paris, între 1949 şi 1955, care dă titlul acestui comentariu, elaborat, desigur, în noaptea de Sânziene a anului 2019. Reperele temporale ale naşterii acestui roman sunt interesante căci pleacă de la imixtiunea grosolană a guvernului comunist de la Bucureşti în viaţa scriitorului şi diplomatului exilat, care va cere oficial, prin ambasadorul Stoilov (important matematician colaboraţionist) Sorbonei să nu angajeze un fascist (Academia Franceză îl recomandase pe Eliade, de trei ori, pentru un post de profesor de Istoria Religiilor) şi se încheie atunci când Universitatea din Chicago îl invită să devină profesor al acestei discipline în America. În această perioadă, până la consacrarea sa academică, Eliade, care declara că "visează în limba română" şi care îşi scria literatura doar în limba sa nativă pentru a-şi păstra legăturile cu cultura tradiţională, profundă şi prolixă, din care provenea, compune acest roman, inevitabil autobiografic, în care distilează experienţele, politice şi estetice, spirituale şi sentimentale pe care le-a trăit, aşa cum o face orice creator care se respectă. Însă un critic care se respectă ştie că e o prostie să cauţi "adevărul" sau "chei biografice ascunse" într-un roman, sau să identifici felii de viaţă reale în naraţiune, pentru simplul motiv că o creaţie literară nu are ca scop dezvăluirea faptelor trecute, ci definirea artistică a unui topos cultural, unde povestea în sine îşi are regulile sale interne de construcţie în care sunt folosite elemente din real sau din imaginar în măsura în care ele sunt convingătoare şi utile romanului în ansamblul său. Pe scurt, ceea ce este folosit în literatură e doar verosimilul, adică ceea ce face ca cititorul să se simtă parte din lumea ficţiunii, nu să fie un privitor exterior, neimplicat, absent. Ocupându-se doct de morfologia gândirii religioase, Eliade ştia perfect că Sânzienele sunt o tradiţie precreştină, care marchează solstiţiul de vară şi care a avut mereu asociată tot felul de practici magice şi de superstiţii. Importanţa acestei sărbători pentru Eliade era că, aşa cum se spune în tradiţia românească, la miezul nopţii se deschid cerurile şi divinitatea se uneşte cu mundanul. Nu trebuie să fii cine ştie ce mare specialist în filozofia religioasă dezvoltată de Eliade, care e o parte importantă din istoria acestei discipline şi care, firesc, e înlocuită azi de alte interpretări şi metodologii aflate în acord cu paradigma timpului, pentru a şti că "prezenţa sacrului camuflat în profan" este chiar ipoteza lui de bază atât în studiile academice, cât şi în cele literare. E cu neputinţă ca Eliade să fi ignorat semnificaţia zilei de 24 iunie 1927 pentru cruciaţii belicoşi ai lui Codreanu şi faptul că în această carte (publicată la Gallimard, în 1955, sub titlul Forêt interdite,în traducerea lui Alain Guillermou, cu ediţie originală, în româneşte, abia în 1971, în exil, la editura lui Ion Cuşa, Paris) în care descrie Bucureştiul tulbure al finalului anilor '30 până la venirea slugilor bolşevice, nu avea cum să ocolească toate frământările politice ale timpului, în care şi autorul a fost parte. Totuşi, romanul este, pentru mine cel puţin, mai presus de interpretările partizane fie pro, fie contra legionarismului, deşi aceastea sunt piste de lectură care greu pot fi evitate. Mai ales că, la fel ca întreaga dezbatere despre implicarea lui în activitatea politică a anilor '30, pe care nu a repudiat-o niciodată, în firească continuitate cu convulsiile biografice, contradictorii, nu lipsite de obscuritate pe care le saluta la Papini, şi Eliade ar putea spune îndreptăţit că şi azi, finalul din Un om sfârşit i se potriveşte: "nu sunt deloc sfârşit. Sunt inepuizabil". (Că tot vedem diverşi obscuri mofluji care ne anunţă sentenţioşi că "Eliade e depăşit, nu-l mai citeşte nimeni azi!").

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor