Noica între oglinzi paralele. Deformante (I)

După 1977, la centenarul Independenţei, politica culturală a regimului Ceauşescu a căpătat un pronunţat accent naţionalist. În opinia mea, orice discuţie legată de analiza nepărtinitoare a activităţii dusă de Constantin Noica în anii 70-80 pe plan publicistic şi public ar trebui să plece de aici. Căci fostul discipol al lui Nae Ionescu este azi superficial şi nedrept ostracizat nu numai pentru trecutul său politic care i-a adus ani grei de temniţă, ci şi pentru pariurile sale culturaliste cu accente idiomatice.

Bunăoară, prelecţiunea susţinută de Constantin Noica la Iaşi, la Casa Pogor, pe 22 septembrie 1977, o arborescentă pledoarie pentru facsimilarea Caietelor lui Eminescu (reprodusă în Prelecţiunile Junimii. Serie nouă, ediţie definitivă îngrijită de Olga Rusu, Iaşi, Convorbiri literare, 1999, pp. 194-218) nu era deloc întâmplătoare. Ea avea loc la câteva luni după devastatorul cutremur din 4 martie şi perspectiva traumatizantă a dispariţiei posibile a manuscriselor eminesciene sub ruinele viitoare a făcut ca apelul lui Noica să crească în patetism şi în intensitate. De fapt, tema facsimilării caietelor nu era nouă, căci începuse demersurile încă din 1970 (tot dosarul chestiunii a fost publicat de Marin Diaconu şi Gabriel Liiceanu în volumul Introducere la miracolul eminescian) şi efortul său de două decenii pe acest subiect a făcut ca, după dispariţia lui, la Muzeul Literaturii din Iaşi şi apoi la Botoşani, la Memorialul de la Ipoteşti, să existe setul complet al acestor facsimile publicate finalmente de Academie, în ediţie anastatică, sub coordonarea lui Eugen Simion. Trebuie spus din capul locului, pentru a sublinia surprinzător de elaborata strategie de convingere articulată de Noica, că problemele tehnice pe care le presupunea acest efort de copiere la acea vreme erau uriaşe, ridicând obstacole aproape insurmontabile, greu de înţeles astăzi. În primul rând, mijloacelor tehnice de atunci erau extrem de precare (de unde neobişnuite detalii specioase pe care Noica şi le însuşeşte pentru a fi convingător şi pentru evita un răspuns negativ motivat de chestiuni formale), apoi faptul că puţinele mijloace de copiere de acest fel erau draconic ţinute sub cheie şi supravegheate de poliţia politică pentru a împiedica tipărirea clandestină de manifeste. Nu în ultimul rând, faptul că cele mai importante biblioteci din ţară, Biblioteca Academiei şi Biblioteca Centrală de Stat, erau lipsite de asemenea mijloace (de unde şi entuziasmul de a susţine proiectul care ar fi putut ajuta la dotarea lor cu un copiator) ar putea părea azi de necrezut. Ca un detaliu expresiv ar putea fi amintită, bunăoară, experienţa trăită de Mac Linscott-Ricketts, fostul student şi biograful american al lui Eliade care, venit la Bucureşti, în 1984, cu o bursă Fulbright, este lăsat să-şi facă copii după articolele politice scrise de acesta în perioada interbelică cu condiţia de a dona la final Bibliotecii Academiei copiatorul portabil cu care venise din America. Încercarea neobosită a lui Noica de a lupta cu morile de vânt ale unui astfel de proiect utopic arată, în fond, admirabila sa energie de constructor de instituţii şi generator de proiecte culturale.

Mai este apoi de discutat, substratul întregii campanii pro-Eminescu. E deja de notorietate faptul că textele politice ale lui Eminescu, Conta sau Haşdeu au fost folosite de ideologii mişcării legionare, atât în perioada interbelică, cât şi după aceea, în exil, ca argumente legitimante pentru naţionalismul agresiv al acestei organizaţii fasciste. Figura zeificată a poetului naţional a slujit însă drept alibi ambelor ideologii criminale naţionaliste româneşti fie că e vorba de camarazii codrenişti, fie de tovarăşii naţional-comunişti ai lui Ceauşescu. A citi însă demersul lui Noica în această cheie ar fi grosier. Fireşte că filosoful de la Păltiniş era perfect conştient că utilizarea canalelor folositoare propagandei comuniste era o strategie înţeleaptă (chiar dacă amorală!) care îi netezea drumul spre atingerea obiectivelor agendei personale. Dar care era, la urma urmelor, această agendă? Căci e limpede ca lumina zilei că Noica n-a dorit nimic pentru folos personal (precaritatea condiţiilor sale de viaţa din cabana de la Păltiniş, aşa cum o relevă pozele făcute atunci de Valentin Coşereanu, era amuţitoare!), nici poziţie socială, nici congrese, nici academie (cum a fost cazul cu ignobilul turnător Bălăceanu-Stolnici!). Retras şi complet refractar faţă de mondenităţi, imun la corupţie şi lipsit de vanităţi şi meschinării omeneşti, Noica a folosit din plin echivocul aparentei consonanţe a temelor sale cu subiectele de propagandă pentru a impune un efort de salutară profesionalizare a dezbaterii filosofice, de scoatere a acesteia din mlaştina ideologiei marxiste şi din tiparul idiotizant al limbii de lemn. Reluând temele rostirii filosofice româneşti, lansate de Mircea Vulcănescu, congenerul său de la „Criterion”, sau refăcând, în spaţiu privat, atmosfera „şcolii de înţelepciune” a lui Nae Ionescu, Noica realiza o subtilă reverenţă faţă de memoria prietenilor sau magiştrilor săi interbelici, îndeplinind, în egală măsură, titanica misiune de a ţine loc, de unul singur, instituţiilor şi cărţilor absente pentru buna formare a celor înzestraţi pentru ceea ce el numea „cultura mare”, în prelungirea temei centrale a generaţiei sale, obsesia că România trebuie să-şi făurească un destin cultural şi că are o misiune spirituală.

E foarte adevărat însă că redescoperirea demnităţii culturii române în acest fel rima foarte bine cu „declaraţia de independenţă” a lui Gheorghiu-Dej din 1964 sau cu naţionalismul tribal, pretins „independent”, în care Ceauşescu îşi ambalase pentru export subordonarea faţă de Moscova şi tirania faţă de propriul popor. În orice caz, 1977 mai însemna şi anul în care, sub pretextul sărbătoririi centenarului Independenţei, regimul Ceauşescu pornea uriaşa maşinărie de manipulare, de mistificare a istoriei, de exacerbare a naţionalismului şovin, de cult al personalităţii şi de îndobitocire în masă care a acţionat, cu sprijinul neprecupeţit al majorităţii intelectualităţii române, în ultima fază a dictaturii. Era conştient Noica ce utile erau acestei maşinării de propaganda şovină, nevinovatele sale obsesii interbelice legate de Eminescu, supremaţia culturală românescă sau protocronismul, concept deturnat ulterior de la semnificaţia ingenuă pe care i-o atribuia părintele său, Edgar Papu? Poate că da, însă nu-mi vine a crede că le-a susţinut pentru a se pune bine cu regimul, ci doar ca un mijloc de a-şi atinge obiectivele culturale pe termen lung. Atât dosarul său de urmărire, cât şi mărturiile care încep să se facă auzite în ultima vreme arată, fără putinţă de tăgadă, că Noica a fost supravegheat permanent. După cum mi-a povestit regretatul Dumitru Vacariu, care conducea atunci muzeul, colonelul Ştefănescu i-a făcut proba că totul, inclusiv discuţia amicală de după conferinţă, fusese înregistrat de Securitate. Noica nu a fost un favorizat al regimului, ci doar tolerat pentru serviciile indirecte pe care le putea oferi şi pledoariile sale trebuie citite, în opinia mea, în primul rând în cheie pedagogică şi formativă, iar efortul său a fost, neîndoielnic, salutar dacă nu pentru demnitatea culturii române în general, atunci cel puţin pentru cei care i-au urmat sfaturile şi s-au putut forma la standardele academice cele mai înalte chiar în plină vreme de bejenie. (Continuarea în ediţia din 22 februarie a Ziarului de Iaşi)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor