Noua ordine morală şi socială (II)

Mi-e greu să aleg, din sumedenia de exemple pe care le dă Samuel Fitoussi în cartea sa Woke fiction (Le Cherche Midi, 2023), pe cele care reflectă cel mai bine absurditatea şi ridicolul doctrinei. Spuneam în articolul de săptămâna trecută că am fost frapat de câţi actori, realizatori, scriitori etc. îşi pun cenuşă în cap atunci când încalcă codurile woke. În 2020, actriţa Emma Watson a publicat, pe contul ei de Instagram, în semn de sprijin pentru mişcarea Black Lives Matter, un pătrat negru pe care, pentru a-l pune mai bine în relief, l-a înconjurat cu o dungă albă. Albă, vă daţi seama! Izbucneşte un scandal, iar celebra actriţă îşi face de îndată autocritica: „Supremaţia albă este unul din sistemele de ierarhie şi de dominare, de exploatare şi de opresiune, înrădăcinate profund în societatea noastră. Ca persoană albă, am fost beneficiara acestei situaţii.(…) Încep să înţeleg că susţineam un sistem în chip structural rasist”. În acelaşi an, romancierul Stephen King declară că diversitatea nu ar trebui să fie un criteriu la premiile Oscar, ceea ce contează este valoarea. Atacat din mai multe părţi, King publică în Washington Post un articol în care îşi cere scuze că „a depăşit limitele”, admite că premiile Oscar îi favorizează pe albi şi caracterizează lumea filmului drept sexistă şi rasistă. Actriţa Anne Hathaway avea rolul unei vrăjitoare cu trei degete într-un film după Roald Dahl. Cum acest fapt este considerat a fi ofensator pentru persoanele handicapate care suferă de anomalia numită ectrodactilie, actriţa îşi cere de îndată scuze, subliniind importanţa „incluziunii” şi necesitatea de a nu contraria sensibilitatea celorlalţi. Friends, serial de mare succes, a intrat la un moment dat în vizorul ideologilor woke. Una din realizatoare, Marta Kauffman, a spus că îi e ruşine pentru contribuţia ei la serial; ca să se reabiliteze întrucâtva, a donat patru milioane de dolari departamentului de studii africane şi afro-americane ce la universitatea Brandels. Un actor care joacă în serial, David Schwimmer, şi-a exprimat regretul şi a arătat că acum „este conştient de privilegiul lui de mascul alb heterosexual”.

Obsesia „diversităţii” este, de fapt, rezultatul unei lamentabile uniformizări ideologice. Nu altfel stau lucrurile în cazul luptei împotriva societăţii patriarhale. Ce se doreşte acum este, spre exemplu, valorizarea plăcerii la femei în cadrul actului sexual. Filme, seriale, cărţi sunt consacrate acestui subiect. Câteva titluri de cărţi: Julie Azan, Clitorisul înseamnă viaţă, Julia Petri, Mic ghid al masturbării feminine, sau universitara americană Iris Brey, Sub ochii noştri, această din urmă carte demonstrând că, din păcate, clitorisul este puţin reprezentat în cinematografie; cartea propune şi un „Top 10 al eroinelor care se masturbează în seriale”. Proiectul de subversiune a societăţii patriarhale eşuează în cel mai plat conformism. Pentru a combate violul, sunt stigmatizate scenele din Albă ca zăpada şi din Frumoasa din pădurea adormită în care prinţul sărută o femeie fără să-i ceară în prealabil consimţământul. Frumuseţea feminină devine „problematică” (e cuvântul preferat al wokiştilor). Nudul feminin este ostracizat întrucât ar fi semnul transformării femeii în obiect sexual. Incredibilă pare – deşi e cât se poate de reală – ceea ce putem numi „afacerea Roald Dahl”, în speţă modificările aduse textelor scriitorului, mergând până la rescrierea unor pasaje. La fel ca cenzorii noştri de dinainte de 1989, care vânau cuvinte ca „întuneric”, „frig” etc., wokiştii caută cu lupa în cărţile lui Dahl orice cuvânt neconform au doctrina. Dintr-o frază de genul „o masă neagră şi lungă” dispare cuvântul „neagră”. Ciudat mod de a combate rasismul, mai ales atunci când foloseşti la tot pasul criterii rasiste! Filmului Dunkerque, ce reconstituie operaţiunea de readucere în ţară a unor trupe britanice rămase izolate pe o plajă din Franţa, i s-a reproşat lipsa din distribuţie a… femeilor şi a actorilor de culoare! Diferite organizaţii şi site-uri fac statistici ce contabilizează, în filme, cărţi, piese de teatru numărul de persoane LGBT, de femei, de negri ş.a.m.d. A apărut meseria de „consultant în diversitate”. Unul dintre ei se felicita, în 2021, că persoanele cu handicap sunt tot mai des prezente în filme, dar regreta că printre aceste personaje doar 71 erau LGBT, doar 101 erau femei de culoare pe când femeile albe erau majoritare (în număr de 344). Filmul Musie (2021) a fost criticat deoarece actriţa care juca un personaj autist nu era… autistă. După trei decenii, Tom Hanks s-a scuzat că el, heterosexual, a jucat rolul unui homosexual în filmul Philadelphia (1993). Actriţa Amy Schumer, care juca în filmul I Feel Pretty (2018) rolul unei femei grase, a fost criticată pentru că nu era… suficient de grasă, însuşindu-şi astfel în mod abuziv complexul femeilor foarte grase. Din fericire, actriţa şi-a făcut autocritica şi a pledat, vibrant, pentru diversitate („ce minunat ar fi fost, a spus ea, dacă rolul meu era jucat de o actriţă de culoare, şi ce bine ar fi dacă în filme ar apărea mai mulţi transexuali”). Se fac, totuşi eforturi mari pentru a înlătura aceste neajunsuri. Într-un serial britanic rolul lui d’Artagnan este jucat de un negru, în altul rolul lui Anne Boleyn de o negresă. Montarea piesei Romeo şi Julieta a propus trei distribuţii alternative: într-un rând protagoniştii erau jucaţi de un bărbat şi o femeie, altă dată de doi bărbaţi şi, în a treia versiune, de două femei. Când, în noua ecranizare după Alba ca zăpada, piticii au fost eliminaţi, pentru a nu stigmatiza nişte persoane cu handicap, actorii pitici au protestat întrucât nu mai aveau roluri în care să joace.

Toate aceste aberaţii (alături de multe altele) arată o frenezie identitară ce îmbracă forme patologice. Wokismul destructurează societatea, îi împarte pe oameni în funcţie de rasă, sex, orientare sexuală, greutate, sănătate fizică şi psihică (mai nou a apărut şi conceptul de „dementofobie”) etc. Întreg acest discurs este unul de propagandă şi de intimidare. Se urmăreşte construirea unei lumi noi şi realizarea unui om nou. În fapt, cum bine spune Fitoussi, avem a face cu o regresiune antropologică. Şi, adaug, o regresiune ideologică şi culturală.