Nu există patrioţi universali, doar centralişti ipocriţi

Vă preocupă stadiul lucrărilor de la metroul din Drumul Taberei? Personal, mărturisesc că nu în mod special. Adică deloc. Aşa cum nu mă interesează, admit sincer, traficul de coşmar din Bucureşti. Dar autostrada Ploieşti-Braşov? Subiectul ar fi o provocare inginerească, însă se întâmplă să trec rareori prin zonă. Din greşeală, ca turist. Nu e pe lista priorităţilor mele, aşa cum se află justificat pe lista unui bucureştean sau braşovean. Şi mă marchează, în calitate de gură-cască, de ce, în anumite perioade, în Braşov miroase pestilenţial. Dar îmi pasă mult mai mult de ce un oraş precum Bacăul redevine periodic medieval, fără apă curentă zile în şir. Sau de ce Vasluiul nu are contract de deszăpezire. Pe măsură ce mă apropii de zona în care mă aflu, de arealul meu de mişcare, de mediul meu de existenţă, devin mai atent. E natural, e firesc. Un ieşean e complet deconectat de blocajul de la vama Borş, dar devine atent la ştire dacă e un ambuteiaj la Ungheni. Şomajul din Botoşani sau Neamţ e o chestiune mai importantă decât criza forţei de muncă din Timiş.

Plecând de la propriul meu interes limitat, îmi explic de ce un simplu bucureştean sau ardelean e capabil să înţeleagă, doar după mari eforturi şi cultivată empatie, care-i situaţia cu drumurile naţionale de pământ din Moldova. Sau cu autostrăzile care nu există. Sau cu depopularea ei în lipsa locurilor de muncă şi a investiţiilor.

Perspectiva naţională e prea mare pentru interesele noastre concrete, locale şi regionale. Până şi dezastrele naturale sunt locale, cel mult regionale. Abia 2-3% din populaţia României are o mobilitate care o depăşeşte pe cea regională. Până se va inventa teleportarea, rămânem legaţi de un areal fizic limitat, oricâtă realitate virtuală ar năvăli în existenţa noastră şi cât de emoţionante ar fi ştirile de la ora 17. Cu ele nu poţi croi solidarităţi reale decât pe scurtă durată şi aleatorii, în cazul unor evenimente tragice sau cazuri extreme. După care, inerent, se instalează neîndurătoarea indiferenţă pe care nu se poate clădi ceva. Nu ne putem pune în pielea tuturor. Nu avem timp, dispoziţie, resurse, energie. Arealul de interes al celor mai mulţi dintre noi nu depăşeşte localitatea de reşedinţă. În caz că facem naveta, mai adăugăm drumul şi localităţile pe unde trecem. Mulţi locuitori ai oraşelor au rude, cunoştinţe, prieteni, în zonele apropiate zonei de reşedinţă.

Ce ne spune acest lucru? Cât de ipocrit poate fi centralismul (admiţând, prin absurd, că ar avea şi bune intenţii). De când ştim noi, statul român pretinde că la centru există un soi de super eroi. Patrioţi universali. Făuritori de interese naţionale. Le crapă inima de durere şi vibrează, conform programului de muncă, la fiecare colţişor al patriei. Nici noaptea nu dorm. Au coşmaruri. Oare cum să salveze viaţa amoroasă a urşilor de pe traseul autostrăzii Iaşi-Târgu Mureş? Cum să crească numărul de medici de la spitalul regional din Cluj? Cum să salveze depunerile de icre din preajma viitorului pod peste Dunăre de la Brăila, legătura Moldovei cu Constanţa?

Fireşte, realitatea e exact pe dos. Pentru un funcţionar/polician din Bucureşti, care desenează cu pixul şosele pe hărţi, e simplu. Nu va trece munţii, probabil, niciodată pe unde desenează. Dar jobul lui este să stabilească în locul celor direct interesaţi, să ia decizii şi chiar să le impună, în condiţiile în care nu îi pasă, fiindcă proiectul nu-l vizează direct. Dacă-l ratează, îl blochează ori îl întârzie n-are nimic de pierdut. Şi totuşi, cocoţat la centru, undeva în stratosferă, fără nicio legătură cu teritoriul, cu toate ştampilele la îndemână, stabileşte priorităţile naţionale. De cele mai multe ori, în defavoarea intereselor regionale şi locale. Sau taie panglici, face poze pentru campanie, apoi lasă proiectele în părăsire.

Această ipocrizie genetică a centralismului, marcă a cohortelor de funcţionari şi a policienilor, explică în mare parte lentoarea reacţiilor, dezinteresul şi îndărătnicia cu care e tratat orice tip de proiect. O reformă dezirabilă ar trebui să urmărească coborârea nivelelor de decizie administrativă şi de atribuţii financiare înspre regiuni şi comunităţi, pentru a creşte gradul de cointeresare şi legătura cu teritoriul.

În fond, haideţi să nu mai prefacem că ne pasă, atât de mult, unii de alţii, în toate chestiunile. Da, pe obiectivele mari, în justiţie, stat de drept, politică externă, politică de apărare, investiţii strategice, interesele moldovenilor, ardelenilor şi bucureştenilor se întâlnesc. Dar pentru interesele economice specifice ale regiunilor şi comunităţilor e mult prea multă ipocrizie. Bucureştiul se preface doar că-i pasă pentru a deţine putere, pentru a avea controlul şi a exercita un tip de dominaţie ce nu are nimic în comun cu practicile europene de bună guvernare.

Publicitate și alte recomandări video