Oaze de stabilitate

Dintre cele 18 echipe care au început ediţia actuală a campionatului Ligii I, început la 21 august, o treime dintre ele şi-au schimbat antrenorul principal după aproximativ trei luni şi jumătate. CFR Cluj, Dinamo, Viitorul şi FC Argeş chiar în ultimele zile şi, pentru că mai sunt patru etape de disputat în acest an, fotbalul românesc are tot timpul să bată recordul de neseriozitate. În ordinea clasamentului ediţiei trecute, echipele sunt: CFR Cluj (Dan Petrescu / Edward Iordănescu), CSU Craiova (Cristiano Bergodi / Corneliu Papură), Astra Giurgiu (Bogdan Andone / Eugen Neagoe), FC Viitorul (Ruben De la Barrera / Mircea Rednic), Dinamo Bucureşti (Cosmin Contra / „Cine ştie”?) şi FC Argeş (Ionuţ Badea / Ionuţ Moişteanu / Augustin Eduard). Este interesant că două dintre cele şase echipe fac parte din zona fruntaşă: CFR, la care Dan Petrescu era un fel de „Dumnezeu” datorită rezultatelor obţinute sezonul trecut în Europa; CSU Craiova, demiterea lui Bergodi exercitându-se după primele două înfrângeri care au urmat unei serii de opt victorii consecutive în campionat. „E nevoie de un şoc la echipă”, o explicaţie până la un punct viabilă, dar care stârneşte ilaritate în multe cazuri. De pildă, la CFR, ultimele mărturisiri arată că acolo şocurile erau la ordinea zilei, între vulcanicul şi năbădăiosul Petrescu, conducătorii cu nume de manelişti, Neluţu şi Copilu, ba chiar şi vestiarul în care fotbalişti trecuţi de prima tinereţe îşi disputau pâinea şi cuţitul. La Dinamo, urmaşul lui Petrescu pe banda dreaptă a defensivei naţionale, Cosmin Contra, nu a priceput că reconstrucţia nu se face dând cu flit şi aducând totul de la zero, fiindcă altfel nu ar fi marşat la escrocheria spaniolă. La Craiova „antrenorul e de vină” e deviza la ordinea zilei, mai ales acum când are un patron paralel cu sportul în care este implicat. Cât priveşte Viitorul, stabilitatea băncii tehnice, logică în vremea trinomului patron-manager-antrenor (aka Gică Hagi) a devenit praf şi pulbere. Barrera a fost demis tocmai când echipa începuse să meargă, a fost adus Rednic, va urma probabil Mulţescu şi tatonări cu Mircea Lucescu, semn că Viitorul lui Hagi&Popescu revine la tradiţia autohtonă.

Deocamdată, stabilitatea primează doar aparent, findcă treimea demişilor s-a conturat puţin după epuizarea treimii etapelor. Totuşi, rămân câteva observaţii de făcut tocmai vizavi de echipele care au ieşit din normal, păstrându-şi antrenorul. O surpriză enormă este FCSB, unde suntem obişnuiţi cu hachiţele lui Gigi Becali. Iată că acum latifundiarul merge pe mâna anonimului Toni Petrea şi un strop de stabilitate îşi arată roadele mai devreme decât s-a aşteptat. Academica Clinceni ţine acelaşi antrenor de când a promovat şi, după ce s-a salvat cu emoţii de la retrogradare, a ajuns cu Ilie Poenaru la stadiul de revelaţia campionatului. După un an de play-off, Sepsi a dezamăgit în sezonul trecut, dar Leo Grozavu a fost păstrat şi acum formaţia din Secuime, iar e pe cai mari. În fine, Politehnica Iaşi, acolo unde conducerea nu se prea grăbeşte să facă „pohta ce-o pohtesc” unii suporteri: deeee-miiii-siii-a lui Daniel Pancu. De multă vreme, în universul atât de fluid al fotbalului românesc, Politehnica Iaşi s-a remarcat ca o oază de stabilitate. Fostul primar al Iaşului, Gheorghe Nichita, conducătorul de facto al echipei, a mers ani de-a rândul pe mâna lui Ionuţ Popa, cu toate că perioadele nefaste nu au lipsit. A fost numit „Ştefan cel Mare” regretatul antrenor de către suporteri, dar nici de „demisia-demisiiiii-aaaa” nu a scăpat şi a plecat din cauza unui personaj efemer prin dulcele târg, venit ca investitor-pe-cal alb şi apoi autodenumit „debitor”. Exact acela aflat la originea dezastrului de la Dinamo Bucureşti. După perioada Popa, poate cu excepţia lui Ionuţ Chirilă, toţi antrenorii veniţi în Copou au avut timp să arate ce ştiu sau ce nu ştiu: şi Napoli, şi Neagoe, şi Stoican, şi Teja. Acum Daniel Pancu este un experiment insolit, care nu a reuşit la Rapid dintr-un motiv ce ţine de temperatura sângelui din Giuleşti.

Precum ziserăm, Iaşul vrea şi acum să fie o oază de stabilitate şi nu depinde decât de Pancu ca Politehnica să se înscrie într-o idee arătată încă timid de experimentele Croitoru, Poenaru, Balint sau Grozavu. Că echipele româneşti n-au nevoie de antrenori din divizia a enşpea spaniolă sau de expiraţi de pe vremea lui Helenio Herrera sau Florin Halagian pentru a reuşi. Antrenorii nu sunt în penurile, lipseşte doar încrederea.