Obuzul din serviciu

Unul dintre cele mai persistente mituri care ne stârneşte spiritul civic este acela că instanţele de judecată fac dreptate şi că vinovaţii îşi primesc, meritat, pedeapsa. E un vis pe care realitatea crudă nu ezită să-l sfărâme periodic. În fapt, instanţele nu stabilesc adevărul şi nu îşi propun să facă dreptate, ci emit sentinţe (pe care le motivează ulterior mai clar sau mai confuz, mai justificat sau mai subiectiv, mai rapid sau mai lent) în baza a trei principii fundamentale: prevederile legii (care poate fi aberantă, dar nu e vina judecătorului!), administrarea probelor (care pot fi incomplete, viciate sau neconcludente) şi, desigur, buna credinţă a judecătorului (care e prezumată, dar, cum acesta nu dă socoteală nimănui pentru ce face, uneori poate lipsi). În acest context funcţionează justiţia română, iar celor nemulţumiţi de soluţia primită legea le oferă dreptul de a se adresa în apel instanţelor superioare, cele care, finalmente, dau o sentinţă definitivă şi executorie. Nu e cazul să insist aici pe deficienţele acestui sistem unde magistratul e demiurg, singurul din toată societatea românească care nu se supune criteriului democratic, civilizat, de „checks and balance”.

Tocmai caracterul aleatoriu al sentinţelor (pentru că instanţele de la noi ignoră, de regulă, jurisprudenţa!) a făcut ca, în ciuda presiunilor şi a momirii magistraţilor cu privilegii unice în Uniunea Europeană, unii dintre ei să dea şi soluţii tăioase, cu executare, pentru clasa politică, ceea ce a determinat oamenii politici influenţi să iasă la atac pe singura cale care le era la îndemână în afară de corupţie: legile. Pe care le-au modificat după chef, prin puterea legislativă a parlamentului, dar, mai ales, prin exagerarea rolului de legislator delegat pe care Executivul (Guvernul plus Preşedinţia), altă putere în stat, şi l-a asumat dând Ordonanţe de Urgenţă şi Hotărâri de Guvern care au mutilat sau anulat legi generale, unele dintre ele chiar legi organice (lucru interzis de Constituţie, dar, aprobat cu jonglerii sofistice de cei nouă aşa zişi judecători ai Curţii Constituţionale, care, fiind reprezentanţi ai politicului şi nu magistraţi, nu fac parte din cealaltă putere a statului – Puterea Judecătorească). Împreună, clasa politică şi privilegiaţii în robe vişinii, au reconfigurat atât legislaţia privitoare la corupţie, cât şi mijloacele admise de administrare a probelor astfel încât nici măcar flagrantul să nu mai poată fi folosit ca probatoriu, darmite înregistrările audio şi video realizate de serviciile specializate chiar dacă ele arătau fără putinţă de tăgadă infracţiunea. Aceste măsuri de protecţie a „tagmei jefuitorilor” ne-au plasat la un indice de corupţie 46 (cu Danemarca 90 şi Rusia 28, la extreme) fiind depăşiţi în rău doar de Ungaria lui Orban între ţările civilizate. În acest trend de protejare a bandiţilor politici pare să se înscrie şi recenta modificare a pragului de la care abuzul în serviciu este considerat o infracţiune majoră, cu un explicit impact social şi, pe cale de consecinţă, să se justifice pedeapsa cu închisoarea. Totuşi, poate spre surpriza multor cititori, eu, ca simplu funcţionar public, dar cu o oarecare experienţă de conducere, aş introduce aici nişte nuanţe.

În păsăreasca juridică, opacă în general oamenilor obişnuiţi, abuzul în serviciu (care e cea mai importantă infracţiune din Capitolul II, „Infracţiuni de serviciu”, a Codului Penal) este integrat într-o serie de norme privitoare la alte tipuri de încălcări ale legii, din acelaşi domeniu precum: folosirea funcţiei în scop sexual, purtarea abuzivă, uzurparea funcţiei, conflictul de interese sau delapidarea ori neglijenţa în serviciu. De aceea, ideea că „poţi fura nestingherit până la 249.999 de lei” e, desigur, o tâmpenie. Căci formularea art. 297 (1) din codul penal în vigoare este generală şi sintetică, dar totuşi cu un grad de interpretare relativ clar pentru specialişti. Iată cum sună: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică”. Sunt mai multe cuvinte cheie aici: funcţionar public, nu îndeplineşte/îndeplineşte defectuos, dar, cel mai important, cauzează o pagubă/ vătămare a drepturilor unei persoane fizice sau juridice. Ceea ce a atras atenţia politicienilor a fost, desigur cuvântul cheie „pagubă”, singurul care introduce un element cuantificabil devenind astfel o probă greu de anulat. În fond, de ce a fost ridicată problema „pragului”?

Discutând cu un prieten avocat, am înţeles că, cel puţin teoretic, judecătorul apreciază gravitatea faptei după impactul social pe care aceasta o are. Astfel încât dacă „paguba” e minoră el poate aprecia că infracţiunea prezintă o gravitate redusă şi, conform legii, poate aplica o sancţiune extrapenală (adică un avertisment). Introducând o limită minimă de un sfert de milion de lei legiuitorul, la presiunea clasei politice interesate, forţează într-un fel ca instanţa să nu încadreze o faptă cu prejudiciu mai mic la abuz în serviciu, care e o faptă penală sancţionabilă cu închisoarea, ci, dacă nu o lasă doar cu avertisment, să o treacă la „neglijenţă în serviciu” care se rezolvă contravenţional. E drept că mai trebuie îndeplinite două condiţii pentru asta: să nu existe o încălcare a unei alte legi care să prevadă explicit fapta (în acord cu Decizia CCR) şi să nu fie săvârşită cu intenţie (lucru oricum greu de probat în lipsa flagrantului şi a mijloacelor de înregistrare!). Mai exact, dacă fapta e săvârşită din culpă (adică funcţionarul public nu anticipează efectele deşi ar fi trebuit şi avea mijloacele să o facă) e doar neglijenţă. Dacă îşi însuşeşte ceva din cei 249.999 de lei e delapidare, iar dacă din acei bani câştigă, într-o formă sau alta, un membru al familiei, un afin de gradul II sau un partener de afaceri din ultimii cinci ani atunci e corupţie şi intră pe alt capitol al Codului Penal. E de discutat, deci, dacă această precizare a legii, care, dacă e adoptată de parlamentari şi promulgată de preşedinte, devine obligatorie pentru instanţe, limpezeşte ceva sau e doar o măsură de protecţie pentru ca demnitarii să nu poată fi traşi la răspundere în viitor.

Căci, da, există şi reversul. Când faci puşcărie pentru fleacuri că aşa decide judecătorul, cum a fost în urmă cu cinci-şase ani cazul unui şef de post din judeţul Vaslui care a primit un an şi trei luni de închisoare cu executare pentru un top de hârtie şi tonerul copiatorului de la serviciu folosite pentru o lucrare la şcoală a fiului lui. Chiar dacă insignifiant, prejudiciu exista, legea e aspră, fapta a fost recunoscută, intransigenta doamnă judecătoare a dat un exemplu elocvent comunităţii, Curtea de Apel nici nu a citit dosarul şi nişte acuzatori vigilenţi au primit prime şi grade. În plus, la bilanţul anual au fost raportate, cu mândrie, cazurile de corupţie şi abuz în serviciu câştigate spre binele şi bunăstarea cetăţenilor.

Nu, nu ştiu dacă stabilirea de „praguri” e bună la ceva în afară de întărâtat opinia publică, dar ştiu că pentru oamenii obişnuiţi din sistemul funcţionarilor publici, abuzul în serviciu e o permanentă sabie a lui Damocles. Mai ales la răsturnările/răzbunările politice. Cu atât mai mult cu cât, în mod scandalos şi neconstituţional, simplul funcţionar public nu beneficiază de prezumţia de nevinovăţie cum se întâmplă cu „granzii”, fie ei aleşi sau demnitari. La simpla lui trimitere în judecată de către un procuror zelos, mult hulitul bugetar de rând este suspendat din funcţie şi moare de foame în următorii cinci-şase ani cât durează procesele. Iar dacă într-un târziu câştigă, nu plăteşte nimeni, deşi „a fost cauzată o pagubă, o vătămare a drepturilor şi a intereselor sale legitime”. Aşă că, aici, la „firul ierbii”, obuzele explodează.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor